J. M. Dillard (n. 1954, Florida), după opt ani petrecuţi alături de studenţii săi din Washington, cărora le-a predat limba engleză, se mută în California şi se dedică trup şi suflet scrisului, semnând romane fantasy şi science fiction (seria Star Trek). Succesul internaţional îl va obţine însă prin romanele sale istorice, semnate Jeanne Kalogridis, între care cele mai reuşite ni se par a fi „The Borgia Bride“ (2005), „I, Mona Lisa“ (2006), „The Devil’s Queen“ (2009), „The Scarlet Contessa: A Novel of the Italian Renaissance“ (2010). Ne-am oprit la Eu, Mona Lisa (Humanitas Fiction, 2012). Traducerea, fluentă şi captivantă, pe măsura originalului, este semnată de Marian Brătescu şi Carmen Săndulescu. Scindată în 70 de secvenţe, precedate de un prolog şi încheiate, în buna tradiţie a speciei clasice, printr-un epilog, povestirea se derulează la Florenţa între anii 1478 şi 1498; vocea narativă este, fireşte, a protagonistei, nu alta decât Lisa di Antonio Gherardini, alias Madonna Lisa, devenită în prescurtarea celor din popor Monna Lisa. Aducerea în prim-planul romanului a unei figuri imortalizate de tehnica picturală a lui Leonardo da Vinci face parte din reţeta de succes de public a epicii postmoderne, în sensul valorizării unor personaje atestate istoric (începând cu Iisus, Caligula, Ovidiu, Ioana d’Arc, Gilles de Rais şi terminând cu Dante, Petrarca, Maria Callas, Pessoa, Goya, Nostradamus, Marchizul de Sade, Gauguin,Marylin Monroe etc.), între biografism şi ficţiune, menite să acopere unele pete albe din viaţa şi opera acelora, fie prin idealizare sau demitizare, fie prin lansarea unor ipoteze, supoziţii sau alegaţii înveşmântate verosimil, de un senzaţional ameţitor. Oricum, deosebindu-se fundamental de monografiile pioase, documentate aproape ştiinţific, tip André Maurois, elaborarea acestui tip de roman este un complex proces de reanimare a unor er