La doar câteva luni de la lansarea pe piaţă a celei mai recente cărţi a profesorului Lucian Boia- Sfârşitul Occidentului? Spre lumea de mâine – editura Humanitas retipăreşte Occidentul- O interpretare istorică. O scriere apărută iniţial în limba franceză, în 2007, la editura Les Belles Lettres, iar mai apoi, la foarte puţin timp, în traducerea românească a lui Emanoil Marcu, şi la Bucureşti.

Preferabil e ca cititorul să parcurgă mai întâi Occidentul şi de abia apoi Sfârşitul Occidentului?, cele două cărţi aflându-se într-o relaţie de succesiune logică, dovedind o continuitate de preocupări. Şi asta în pofida faptului că într-o carte de convorbiri cu Eugen Stancu (cf. Istoriile mele, Editura Humanitas, Bucureşti) profesorul Boia admite că repetatele schimbări de parcurs de pe foaia devenirii sale profesionale, schimbări la început impuse, au ajuns cu timpul să îi fie pe plac. Oricum, în Sfârşitul Occidentului? găsim un capitol care într-un fel rezumă cartea la care se referă însemnările mele de azi. Asta nu fiindcă Lucian Boia ar crede că din istorie am învăţa cu adevărat ceva, istoria omenirii putând fi lesne asociată, în opinia domniei-sale, unei continuităţi a refuzului învăţării, ci pentru că respectivul concentrat este obligatoriu pentru înţelegerea demonstraţiei.

Occidentul-O interpretare istorică e mai puţin o carte interesată de istoria politică sau militară a unei părţi de Europă, ci una centrată pe urmărirea, decodificarea, analizarea, sublinierea dominantelor unor diacronii de civilizaţie ori culturale. Ale unor diacronii care sunt, la urma urmei, cele ale succesului. Ale unui succes nesperat şi care era greu de anticipat pe vremea când Occidentul însemna doar o lume frustrată, o lume cu ţărani şi cu războinici, care nici măcar nu putea să se gândească vreodată să concureze, cu atât mai puţin să depăşească Orientul, Bizanţul, China, Islamul. Căc