Da, ştiu, poluarea fonică e cumplită şi trebuie combătută pe orice căi şi prin orice mijloace. E un rău care trebuie tăiat de la rădăcină. Nu există cale de întoarcere. O ştiu cei care se trezesc în mijlocul zilei (duminica, în principiu), speriaţi de sunetul clopotelor ameninţătoare al bisericilor din apropiere şi, mai nou, şi a unor difuzoare instalate pentru participanţii la slujbă care stau afară. De ce oare nu se înghesuie înăuntru? Ce-i aşa greu? Doar cât durează o slujbă! Nu mai mult de două ore. Atunci se poate folosi un clopoţel care nu provoacă zgomot şi e mult mai uşor de manevrat. Şi uite aşa, somnul dulce de amiază nu ar mai fi zbuciumat de sunetul gălăgios de la biserică. S-ar putea auzi probabil mult mai clar maneaua de la casetofonul unei maşini second, conduse de un şmecher venit în vizită la gagică.

Am urmărit ofensiva furibundă a unora, nemulţumiţi de „gălăgia” de la lăcaşele de cult din zonă. Nu se mai pot odihni, nu mai pot crea, nu mai pot face nimic. Sunt pur şi simplu anesteziaţi de sunetul puternic şi ferm, produs anume pentru a-i tulbura. „Trebuie să închid geamul pentru că îmi e invadată intimitatea”, e cel mai cunoscut slogan. Să fie oare aşa? Nu ascunde asta un soi de individualism? O lipsă de empatie pentru cel de lângă tine? Fără a fi habotnic, mă gândesc că slujba e o dată pe săptămână şi durează două ore. Asta nu înseamnă că boxele instalate la intrarea în biserică ar trebui date la maxim. Nu, e un echilibru în toate. Trebuie să primeze decenţa. Dar să fii agasat că există poluare fonică doar două ore din 168 cât au cele şapte zile ale săptămânii, este un exces.

Discomfortul fonic vine doar de aici? Nu am auzit reacţii înverşunate faţă de cei care turează motorul nepermis la ore târzii atunci când lumea în mod firesc se odihneşte. Şi e doar un exemplu. Pe această logică, propun ca la diverse concerte care au loc în pieţele d