M-am întristat zilele acestea din cauza unei persoane speciale şi foarte dragă mie. În urmă cu câteva săptămâni am văzut pe chipul ei o tristeţe pe care parcă şi-ar fi dorit să o ascundă şi, pentru că nu mi-era foarte clar, m-am gândit că mi se pare. Însă, cu fiecare zi care a trecut de atunci , figura ei a devenit din ce în ce mai chinuită, vocea ei mai arţăgoasă sau mai stinsă, dădea replici uneori dureros de dure, lucruri care, în mod normal, nu sunt în firea ei.
O boală de respiraţie chinuitoare şi altele mai mărunte sau mai grele, o pensie aproape insuficientă, senzaţia că nu mai poţi face ce făceai altădată, grijile bătrâneţii uneori nesuferite au făcut ca această persoană pe care o iubesc fără limite să mi se pară uneori că este o străină.
A muncit cât zece, a crescut trei copii aproape singură (pentru că soţul lucra la o mină de cărbuni departe de locul în care îşi construiseră casa şi nu ajungea acasă decât o dată pe lună), a sacrificat toată existenţa ei pentru ca, în căminul ei, copiii să nu ducă lipsă de cele necesare. Frumoasă, inteligentă, religioasă, bine crescută, o prietenă care a văzut-o săptămânile trecute a asemănat-o cu Sfânta Miercuri.
Sentimentele mele faţă de această persoană nu pot fi exprimate, iar atunci când se simte rău, eu nici nu pot să respir. Ştie că nu putem continua fără ea şi încearcă din răsputeri să ne ţină isonul, dar uneori oboseşte, din ce în ce mai des în ultima vreme, se opreşte şi cu greu reuşesc să o urnesc iar.
Poate sunt egoistă, dar îmi doresc să o păstrăm lângă noi mai mult, şi în fiecare an, în fiecare clipă, mă rog „încă un an!”…
Cu siguranţă, fiecare dintre noi trăieşte aceste emoţii când este vorba despre cei dragi nouă. Mai cu seamă când este vorba despre mama. Căci este vorba despre mama. Despre mama mea.
Ştiu doar că mai am nevoie de timp să-i spun lucruri pe care încă n
