După ce l-am văzut pe Waters în 2002, le-am spus prietenilor că dacă într-o zi, Pink Floyd lansează un nou turneu mondial, mă duc să-i văd şi în Anctartica, dacă altă opţiune nu am. Evident că atunci când spuneam Pink Floyd, mă refeream la actuala compoziţie a formaţiei şi nicidecum la o formulă reunită cu Waters la chitară bas.
Îmi aduc aminte că un prieten m-a sunat şi mi-a spus de Live 8, un concert la Londra, unde se părea că Pink Floyd va cânta în formaţie completă. Destul de sceptic în privinţa unor astfel de zvonuri am început să caut pe internet mai multe informaţii cu privire la Live 8. Foarte repede mi-am dat seama că nu este vorba de o simplă glumă, însă tot atât de repede am realizat că şansele mele de a participa la acest eveniment sunt practic egale cu zero.
Live 8 era în esenţă un concertul umanitar care nu urmărea să strângă fonduri ci să atragă atenţia liderilor ţărilor membre G8 asupra celor mai importante probleme ale Continentului African. Scopul fiind deci obţinerea de adeziuni şi nu de bani, modul în care putei să intri în posesia unui bilet, presupunea trimiterea unui SMS într-o reţea telefonica din UK, cu condiţia să fi rezident.
În urma unei extrageri tip loterie, o parte dintre cei ce trimiteau aceste SMS-uri urmau să primească mult râvnitele bilete la concert.
Din acel moment, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să găsesc o soluţie. Am sunat-o pe PP Arnold, vocalistă în trupa lui Waters, ale cărei date de contact le aveam înca din 2002, am apelat la toate relaţiile, însa nimeni nu putea sau nu ştia cum să mă ajute. Am hotărât să merg oricum şi sa văd ce pot face la faţa locului.
Concertul urma sa aibă loc in Hide Park aşa că, am decis să îmi iau cameră la un hotel pe Park Lane. Prima mea opţiune era Metropolitan, pentru restaurantul Nobu, situat la etajul întâi al complexului.
Di
