Personalitate culturală marcantă, nume major în teatrul românesc, cu un repertoriu complex clasic şi modern, încununat cu numeroase premii şi distincţii, membru de onoare al Academiei Române şi premiat de aceasta, ofiţer al Ordinului Naţional al Legiunii de Onoare (Franţa), director al Teatrului de Comedie (1961–1969) şi al Teatrului Naţional Bucureşti (1969-1990) etc. etc., Radu Beligan s-a încumetat, recidivând, să ne dea încă o carte în care se destăinuie că, scriind-o, şi-a răspuns „nevoii de proprie cunoaştere, de dialog cu mine însumi şi de aducere aminte“. Între acte (Ed. ALL), lansată anul acesta la Bookfest, conţine „unele destăinuiri“, fără „a fi un jurnal intim“. Deşi ne avertizează în acest sens, cartea se citeşte cu sufletul la gură pentru că ne aduce, dezvăluindu-ne, un „destin care luptă să nu se transforme într-o prematură îmbătrânire şi încheiere de conturi“. Înşiruirea de aduceri aminte se face sub sigla zilelor săptămânii lăsate într-un timp atemporal. Acest aristocrat al scenei logodeşte în carte, la modul sublim, întâmplări, portrete de artişti şi regizori (Victor Garcia, Moni Ghelerter, Peter Brook, Alexandru Finţi, Lucian Pintilie, Andrei Şerban, Liviu Ciulei etc.), scriitori (Eugen Ionescu, Victor Eftimiu, Victor Ion Popa, Molière, Norman Mailer, Jean Vilar, Tudor Arghezi, Albert Camus, Beckett, Geo Bogza etc.) pictori celebri (Salvador Dalí ş.a.), actori (G. Vraca, Sică Alexandrescu, Grigore Vasiliu Birlic, Ion Iancovescu, Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Toma Caragiu ş.a.), deveniţi ei înşişi legende. Amar, într-un loc din acest volum, în evocarea făcută lui Victor Ion Popa, Radu Beligan consemnează: „Din păcate însă, arta scenică nu se înregistrează decât pe pupilă şi pe timpan, iar trecerea anilor toceşte inevitabilul (…). Când piere o generaţie, rămâne numai amintirea controversată a celor ce au dominat efemer în cea mai