De fiecare dată cînd se sinucide o celebritate în România începe o adevărată vînătoare de vrăjitoare. Cazul fotbalistului celebru, Costică Ştefănescu, al cărui caracter echilibrat şi demn a inspirat cîteva generaţii, a ajuns la Parchetul Militar care va investiga sinuciderea sa. Mai expeditivă, Biserica l-a îngropat deja creştineşte pe baza unei mărturii neinformate că nu s-ar fi sinucis – reasonable doubt funcţionează invers la biserica noastră, şi foarte bine că e aşa, sper numai că de aceeaşi îngăduinţă s-ar fi bucurat şi orice ţigan care sătul de viaţă ar fi sărit de pe un bloc sau ar fi dus la gură borcanul cu insecticid. Lasă să hotărască Dumnezeu unde primeşte pe aceşti nenorociţi- nu e nevoie de o preselecţie pe lumea asta, că fie există, şi atunci ştie el ce are de făcut, fie nu- în orice variantă intermedierea e nenecesară. Sper că şi ancheta, condusă de gîndirea tabloidă că pentru orice sinucidere trebuia careva băgat la puşcărie, să se oprească repede şi să nu ajungem, ca la Mădălina Manole, să facem cuiva proces că a vîndut cu ani înainte pesticidul- în cazul de faţă, că a făcut fereastra prea largă, sau nu l-a însoţit la toaleta spitalului. Cum s-a ajuns ca la orice act de sinucidere a unei personalităţi din România noi să intrăm în această frenezie primitivă de a nega actul întîi, de a căuta vinovaţi pe urmă, de a invoca scuze şi subterfugii cînd sinuciderea nu e un act de laşitate, dimpotrivă, cere curaj şi demnitate? Cum am ajuns noi, poporul din ai cărui strămoşi se presupune că a existat un inventator al Mioriţei, să ne pierdem pe undeva simţul tragicului, acela care face o civilizaţie dintr-o strînsură de oameni, şi să devenim turma cu gîndire tabloidă care face audienţe holbîndu-se la lupta dintre regii impostori ţigani?

E oare nevoie să explic diferenţa dintre tragic şi trivial? Trivial e atunci cînd un om cu risc de sănătate pleacă în