Pentru foarte multă lume şi în special pentru bucureşteni, la auzul cuvântului miner gândul îi duce la mineriadele postdecembriste când toţi am asistat la cea mai josnică manipulare politică a unor oameni care chiar au crezut că sunt chemaţi să restabilească pacea şi ordinea socială în ţară. Şi chiar dacă unii dintre minerii adevăraţi au exagerat, vina nu le aparţine numai lor ci în mod special celor care au regizat acest scenariu precum şi „actorilor” care au jucat rolurile de mineri. Puţini ştiu că pentru aceşti oameni, odată cu intrarea în mină „cerul nu mai există”, el fiind înlocuit cu bolta sinistră a galeriilor săpate în piatră unde pericolul morţii îi urmăreşte la tot pasul. De aceea, ei sunt oameni credincioşi cu gândul mereu la Bunul Dumnezeu şi Sfânta Varvară – ocrotitoarea minerilor – rugându-se să-i ferească de „vâlvele negre”, să le apere copiii şi nevestele lăsate acasă, şi nu cred că ar fi fost în stare de asemenea fapte dacă nu ar fi fost manipulaţi de politicieni şi liderii lor, dintre care, unul şi-a închipuit că este un Cezar al Văii Jiului dacă nu cumva Alexandru Macedon călare pe Bucefal.

Aceste lucruri nu le poate înţelege nimeni înafară de cei a-i căror părinţi sau soţi au fost mineri şi care la orele târzii de noapte, ajunşi acasă de la baie, îşi sărutau copiii şi nevasta de bucurie că s-au mai întors încă odată sănătoşi din adâncurile pământului unde numai ei şi şobolanii sunt în stare să supravieţuiască. Pentru mine ca şi copil de miner nu era bucurie mai mare decât aceea când, la câteva ore după ce auzeam puşcăturile de la Roşia Montană, semn că au „dat găurile” iar minerii părăsesc abatajele şi se întorc acasă, îl vedeam pe tata coborând pe la Nica lui Avram, o vecină care stătea puţin mai sus de noi şi pe care, toată viaţa am văzut-o cu pipa în colţul gurii. Devenise o obişnuinţă ca cel care îl vedea primul să strige vine tata