În sălbăticia pe care prințul Charles o apreciază, pot fi ucise animale care au dispărut cu totul în restul Europei. România îngăduie să i se omoare urșii, lupii, vulpile, cerbii, iepurii, fazanii, bursucii, sitarii, becațele, jderii și țăranii. Pentru jivine, e destul un permis de vînătoare. Pentru țărani, există legi speciale.

Pe oriunde ai lua-o, drumurile României te expun unor peisaje agricole decupate din filmul postapocaliptic al anilor '70. Mărăcini, scaieți, pet-uri și ciori domină tarlaua. Pîrloaga e forma de relief principală, iar soiul cultivat cu cel mai mare zel pare să fie buruiana. Țăranul român e la capătul puterilor. Fără să punem la socoteală secolele de împilare, fără să facem caz de Răscoala și Ion, și lăsînd la o parte colectivizarea, putem să plîngem soarta țăranului român mulțumindu-ne doar cu ce pățește azi. Agricultura românească, presupusă a fi a patra agricultură europeană ca potențial, e cușca în care-și duce lupta de clasă, fără sorți de izbîndă, țărănimea. Prostia, hoția și securismul noilor guvernanți au făcut ca, după 1990, în solul economiei de piață să fie sădite doar semințele prăpădului, pentru ca azi să fie recoltată deznădejdea.

Există, însă, speranțe. Zilele trecute, într-una din ședințele de Guvern, a pîlpîit o idee. Nu se știe cum a ajuns acolo, dar e de presupus că au uitat fereastra deschisă. În esență, e vorba despre un vechi of al producătorilor de grîu: statul să preia la rezerva națională o parte din recoltă, mai ales în contextul supraproducției. Rezerva de stat a României cîntărea, pînă în 1997, trei milioane și jumătate de tone. În urma acordului ASAL, încheiat cu FMI, ea a ajuns la 350.000 de tone, adică a scăzut de zece ori. Motivele au fost atunci legate de costuri, în principal costuri de depozitare și întreținere a stocului, dar în realitate motivele sînt altele. Instituțiile de la Bretton Wood