Ce caută religia printre serviciile publice esenţiale, dar auxiliare, pe care primăriile trebuie să le asigure? Cam aceasta este întrebarea care îi va frământa pe mulţi, la aflarea noii decizii a Guvernului. Să încercăm un răspuns.
Contrar unor viziuni seculare, cum că religia ar fi o chestiune strict privată, ţin morţiş să afirm că religia este o chestiune de interes cât se poate de public. Un singur motiv invoc: ea are efecte publice, mai ales în cazul unor comunităţi importante de credincioşi. Convingerile (ne)religioase se manifestă cât se poate de real prin faptele noastre, motivate de diverse principii de viaţă. Indiferent că eşti pro sau contra religiei, câtă vreme există o manifestare publică pe acest domeniu, ea nu poate fi izolată în spaţiul individualismului. Practic, dacă spaţiul public este un spaţiu deschis şi democratic, el nu poate fi sterilizat de religie. Erorile costă mult şi pe termen lung: extremism religios, activism ateist, conflicte, tensiuni, războaie chiar.
Democraţia ne învaţă că fiecare are dreptul la propriile opinii, dar nu trebuie să scăpăm din vedere că orice opinie care are urmări sociale majore devine chestiune de interes public. Aşa cum este şi religia. Care, în cazul creştinismului, are un pronunţat caracter social: spiritul de comuniune este factor al păcii sociale şi chiar al progresului, dacă este înţeles şi aplicat corect.
Tocmai de aceea, statutul actual al BOR stipulează clar că instituţia de cult numită Biserica Ortodoxă Română este o instituţie de utilitate publică, dar autonomă faţă de Stat, însă în relaţii de cooperare şi dialog. Motivul este evident: credincioşii sunt şi cetăţeni ai Statului. Legea Cultelor nr. 489/2006, afirmă şi ea „Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică” (art. 8, alin. 1).
Nu ştiu exact ce presupune trecerea religiei de la serviciu public ne-esenţial la
