Aseară am ascultat cea mai frumoasă poveste muzicală. Deşi îşi cântă cărămizile propriului zid, Roger Waters, la aproape 70 de ani, a compus un spectacol nu despre un rock star, ci despre oameni, despre istoriile lor şi plăsmuirea unei realităţi pe care o devorăm aproape inconştient.

Simbolurile capitalismului ne-au căzut în cap, moment în care am suferit cu toţii o primă revelaţie. Probabil că mai mulţi dintre noi s-au simţit cu musca pe căciulă pentru „cina” la McDonald’s sau pentru iPhone-ul cu care fotografiam iSlave, din proiecţia de pe zidul care a hipnotizat Piaţa Constituţiei. Au urmat apoi imagini ţesute parcă pe un fir narativ de excepţie, coroborat de un public care a înţeles că li se cere mai mult de data asta. Şi nu pentru că Waters a vorbit cu noi în română, nici pentru mesajele în limba noastră, nici măcar pentru corul de copii care a cântat refrenul celebrei „Another Brick in the Wall”, ci pentru că de data asta am fost invitaţi la o lecţie de istorie. Dar ce ştim noi despre suferinţă? Poate că am învăţat câte ceva în seara asta. Prea puţin oricum.

În miile de oameni, m-am nimerit lângă un roacker la vreo 30 şi ceva de ani, care m-a făcut să îl aud pe Waters în reluare, de la primul acord de chitară. Adică a reuşit să cânte cuvânt cu cuvânt, intonaţie şi inflexiune toate melodiile lui Waters. Omul cunoştea fiecare literă pinkfloydiană şi le cânta cu o pasiune demnă de cel puţin o formaţie din studenţie.

La pauză, zidul, care fusese construit bucată cu bucată de-a lungul concertului, a fost acoperit de portrete cu morţi - un omagiu adus eroilor, victimelor razboaielor sângeroase de acum o sută de ani, dar şi din trecutul recent, un zid de zeci de metri învelit în necrologuri de 500 de semne, însoţite de imaginile celor ucişi. Peste 50.000 de români au privit un spectacol despre ură şi suferinţă, despre copii, părinţi şi bunici, iubiţ