- Au aşteptat concertul între câteva luni şi 30 de ani. Au fost şi spectatori care au mers pentru că au auzit că „the Wall” este unul dintre cele mai tari spectacole din lume la ora actuală şi au fost curioşi. Au fost însă şi oameni care ştiau exact ce o să vadă, fani adevăraţi cărora Pink Floyd le-a marcat tinereţea. Pentru ei, The Wall a fost şi a rămas un manifest.
- Au fost nostalgici. Generaţia benzilor de magnetofon, a plăcilor de vinil şi a casetelor video a fost la concert: prin ei, şi după 30 de ani, rockul care însoţeşte povestea traumatizantă a personajului Pink a rămas la fel de proaspăt.
- Au fost mulţi. 50.000 au numărat organizatorii. Cred că au fost mult mai mulţi. La niciun concert cererea de bilete nu a fost atât de mare. De la staţia de metrou Izvor şi până la prima poartă de acces, am numărat câteva zeci de oameni care ţineau foi A4 în mână: „Cumpăr bilet”.
- Au plâns şi s-au înflăcărat. Au fost câteva momente foarte intense emoţional în retorica antitotalitară a d-lui Waters care au prins la un public mai mult decât avizat şi sensibil în materie de dictatură. Mulţi spectatori aveau lacrimi în ochi la „Another brick in the wall”. În plus, mesajele pacifiste, antirăzboi, neintervenţioniste („Bring the boys back home”) au o puternică încărcătură afectivă în orice societate paşnică din lume iar spectatorii români n-au făcut excepţie. De remarcat şi mesajul în limba română, rostit scrâşnit de dl. Waters, cu bătaie lungă: la cine s-or fi gândit cei prezenţi în Piaţa Constituţiei atunci când Roger Waters a condamnat terorismul pe care unele state îl practică asupra propriilor cetăţeni?
- Au dovedit că sunt un public inteligent şi cunoscător. Probabil de sus, de la balconul Casei Poporului, unde au ajuns mulţi cu pile la Parlament, s-a văzut foarte bine momentul în care câteva zeci de mii de oameni au ţinut ritmul cu mâinile
