Iată că, după ce Dinamo s-a pregătit ani de-a rândul pentru grupele Ligii Campionilor, în cele din urmă a ajuns acolo... Steaua! Prilej cu care pohta ce-a pohtit Gigi în libertate i s-a îndeplinit la pârnaie. Lucru cum nu se poate mai bun pentru evoluţia echipei care, scăpată de presiunea, înjurăturile, fitilele şi ameninţările perturbatorului, chiar joacă un fel de fotbal. Nu perfect, nu senzaţional, ba chiar mai slab decât ea însăşi la sfârşitul campionatului trecut, însă oricum mai bine decât tot Estul Europei, mai puţin Şahtior ori Zenit Sankt Petersburg. Ceea ce nu înseamnă însă că nu mai e de lucru la echipă, de îmbunătăţit câte ceva la aproape toţi titularii şi rezervele, dar şi de adus câţiva fotbalişti, măcar vreo 3-4 care să umple găurile vizibile fără vreun efort special, şi alţi vreo 4-5 care să asigure concurenţa fără care orice titular de la noi se blegeşte într-un mod aproape natural. Uitaţi-vă, de pildă, la Latovlevici, un fotbalist căruia nu-i lipseşte nimic spre a evolua la cel mai înalt nivel oriunde în lume: are viteză, tehnică, privirea sus, imaginaţie. De când ne-a convins pe toţi de aceste calităţi, reuşind câteva meciuri excepţionale şi titularizându-se fără nici un dubiu aproape de la sine, iată-l jucând parcă tot mai prost, mai detaşat de ce se petrece în jurul lui, pe teren. N-a jucat grozav nici la Varşovia, dar oricum mai bine decât în oricare alt meci din ultimele 3-4 săptămâni. Pe partea cealaltă, vraişte de jos şi până sus, Georghevski şi Adrian Popa fiind cel mai adesea absolut hazlii. Practic, Steaua nu joacă fotbal decât pe două treimi din teren, centru şi stânga, banda dreaptă fiind rezervată momentelor umoristice alcătuite din „deposedările” pe lângă minge ale lui Georghevski şi cursele începute cu mingea şi terminate fără ea ale lui Popa. Ceva mai bine stăm pe centrul apărării, unde Szukala şi Gardoş au făcut cumva faţă polo