Noţiunea "subprime" a intrat în vocabularul financiar autohton după ce efectele crizei financiare internaţionale nu au mai putut fi ignorate de autorităţile noastre. Conform definiţiei din Investopedia, subprime reprezintă o categorie de clasificare a debitorilor pentru care există incertitudini serioase privind capacitatea de rambursare a creditelor.

În presa internaţională au apărut, iniţial, ştiri despre creditele subprime din Statele Unite şi despre derivatele financiare construite pe baza lor.

Autorităţile noastre, în special Banca Naţională a României, căutau atunci să ne liniştească: criza nu va afecta România, deoarece produsele financiare exotice lipsesc din sistemul nostru bancar. În 2009, guvernatorul Mugur Isărescu declara că "o bună parte din criza economică actuală are un caracter virtual" din cauza unei "importante componente mediatice".

Autoritatea monetară a statului a făcut, astfel, primul pas pe calea către o instituţie subprime, prin ignorarea semnalelor venite de pe pieţele internaţionale.

Rata creditelor neperformante a fost de 7,9% în 2009, dar a crescut până la 20,3% în iunie 2013, iar rata riscului de credit a crescut până la 30,5%, de la 15,3% în acelaşi interval. Cum a fost posibil? Simplu, prin adoptarea unor măsuri inexplicabile de către BNR, cum a fost şi creşterea gradului de îndatorare al populaţiei chiar pe vârful bulei imobiliare.

Banca Naţională a sperat, probabil, că se vor menţine aprinse motoarele creditării, măcar până la revenirea normalităţii în Vest. Dar "normalitatea" încă se lasă aşteptată după şase ani, iar povara creditelor, disproporţionate faţă de capacitatea de rambursare, a devenit tot mai grea, atât pentru firme cât şi pentru populaţie.

În toţi aceşti ani, sistemul bancar, sub înţeleapta supraveghere a BNR, nu a făcut decât să încerce cârpirea portofoliului de credite prin restr