În orice societate, sistemul administrativ este conceput în vederea eficientizării gestiunii resurselor umane şi naturale ale unui teritoriu. E necesar ca acest sistem să fie flexibil şi să articuleze armonios necesităţile fiecărui nivel de organizare (local, judeţean, regional etc.).

Crearea Nomenclatorului european al Unităţilor Statistice Teritoriale (NUTS, care a suferit deja modificări importante) şi aderarea României la acest sistem demonstrează principalele limite ale actualei organizări administrative: absenţa unui nivel regional şi teritorii judeţene închise în ele însele, deloc viabile financiar în condiţiile descentralizării, ale căror reşedinţe sunt incapabile de colaborare. Înfiinţarea regiunilor de dezvoltare a răspuns mai degrabă unor exigenţe externe, apărute în contextul negocierilor de aderare, şi mai puţin necesităţilor locale de dezvoltare. Ca urmare, s-au generat decupaje regionale, încă oficioase, fără consistenţă identitară şi a căror logică teritorială e deseori precară. Cazul hibridei Regiuni de dezvoltare Sud-Est devine proverbial.

Cel puţin în teorie, regionalizarea în România nu ar trebui să pună probleme de geometrie teritorială. Avem teritorii istorice, unele cu îndelungată existenţă statală (Moldova, Valahia, Transilvania), altele ce au funcţionat ca entităţi bine individualizate (Banat sau Oltenia) şi chiar “franjuri” teritoriale capabile să se structureze în entităţi administrative (Dobrogea, Crişana-Satmar). Dar realitatea contrazice flagrant teoria. Meschinele războaie ale orgoliilor judeţene, conduse de “baroni locali”, care au antrenat şi un număr important de cetăţeni, demonstrează că punerea în practică a regionalizării se dovedeşte o întreprindere extrem de dificilă.

Construcţia teritoriului naţional românesc s-a realizat, ignorând orice cale alternativă, într-o profundă şi neproductivă logică centralizatoar