Am primit una dintre primele lecţii importante, privind munca la noi şi la alţii, de la tatăl meu, în copilărie. Fiind crescut înainte de Război, într-un sat din sudul Dobrogei, în care majoritatea locuitorilor erau nemţi, colonişti veniţi pe timpul lui Carol I, tatăl meu vorbea despre familia sa (a mea), care, după ce i-a observat bine pe nemţi, obiceiurile lor şi modul de organizare, a început să-i imite. Astfel, românii, turcii şi bulgarii din satele dimprejur plecau la cîmp, la muncă, înainte de răsăritul soarelui şi se întorceau foarte tîrziu. Nemţii se trezeau ceva mai tîrziu, mîncau bine de dimineaţă, timp în care îşi făceau planul de lucru, şi abia apoi plecau la cîmp. Nu voi uita niciodată răspunsul tatălui meu la întrebarea „şi cine muncea mai mult?“: „Nu e vorba să lucrezi mai mult şi prost organizat, ci să ai rezultate cît mai bune. Ceilalţi munceau mult mai mult, dar erau obosiţi, neorganizaţi şi haotici. Nemţii lucrau mai intens, mai organizat, începeau mai tîrziu şi terminau mai repede, cu mai mult succes.“

Pe de altă parte, bunica din partea mamei, din Teleorman fiind, l-a detestat toată viaţa pe Zaharia Stancu, cel care, în romanul Desculţ, scrisese că marii latifundiari le puneau botniţă ţăranilor angajaţi la cules de vie. Bunica spunea că unchii ei, unii dintre marii proprietari de teren de acolo, îi lăsau pe oamenii angajaţi la vie să ia şi să mănînce cît pot de mult. Asta şi pentru că cei lacomi urmau să mănînce pe rupte şi apoi să li se aplece pentru restul perioadei de muncă, în timp ce pentru cei mai cumpătaţi, era doar o bonificaţie.

„Ce bine era pe vremea lui Ceauşescu...“

Cred că mai mulţi colegi din acest număr vor vorbi despre tristul şi adevăratul „Voi vă faceţi că ne plătiţi, iar noi ne facem că muncim“, sau despre nenumăratele fabrici „cu pierderi planificate“, aşa încît mă rezum la o amintire.

La jumătatea