Una din întrebările cele mai grele, mai obsedante şi mai chinuitoare pe care şi le pun românii zilelor noastre este de ce e România pe ultimul loc, de ce se trăieşte prost aici, de ce sunt oamenii săraci, în condiţiile în care locul pare nemeritat: românii nu sunt mai proşti sau mai leneşi decât alte popoare, ţara dispune de resurse destule, împrejurările n-au fost tot timpul neprielnice. Într-un cuvânt, ce lipseşte acestor oameni şi acestor locuri pentru a ieşi din condiţia umilă în care stau apăsaţi ca de o fatalitate?

Sigur, se poate spune, de aceea sunt istoria, ştiinţele sociale, psihologia şi câte alte discipline, pentru a ne da răspusuri clare. Nu ne luăm la întrecere cu aceste ştiinţe atunci când ele vor şi pot oferi chei de înţelegere ale acestor probleme. La fel de bine ştim însă că istoria se face de către oameni, înzestraţi sau lipsiţi de viziune, care ştiu ce să facă sau să nu facă, care se contopesc cu destinul unui neam pentru a-l înălţa sau îngropa pe o scală a valorilor, e drept, încâlcită şi ea.

În opinia mea, răspunsul şi soluţia nu sunt atât de complicate, ele au un fundament de natură ştiinţifică şi pragmatică dacă situăm economia în centrul tuturor construcţiilor din lumea de azi. Şi nu avem motive să n-o facem. Căci, de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, suntem în logica unui altfel de război, cu alte reguli, cu alte arme, cam cu aceiaşi protagonişti, care vizează acelaşi lucru, supremaţia mondială. Iar această stare de lucruri cred că va continua o vreme, suficient să facă uitate pentru oameni ororile războiului. Economia este acum un fel de „centru al universului", iar progresul tehnologic îi potenţează acest rol. Eşti puternic dacă produci, eşti influent dacă ai, eşti tare dacă vinzi, domini dacă faci ceva mai bun, mai mult, mai ieftin şi dacă îţi depăşeşti competitorul, uzând de regulile în vigoare. Avantajul ac