Geograful grec Strabon, care scrie cam în jurul morţii lui Augustus, în 14 p.Hr., împarte lumea în două: o parte prosperă,aflată sub auspiciile Romei care încetăţeneşte ordinea şi stabilitatea, dar şi o parte sălbatică, barbară, care se îndeletnicea printre altele şi cu pirateria.
Stabilitatea din Marea Mediterană din timpul împăraţilor romani este un fenomen de dată recentă. Înainte de Augustus piraţii puneau mari probleme în zona pe care romanii o numeau ‘mare nostrum’. Pentru negustori pirateria nu era doar un pericol economic. Pe lângă încărcătură, piraţii puteau acapara membrii echipajului şi îi puteau vinde ca sclavi sau cere răscumpărări. Un conducător care avea mijloacele de a stârpi această pestă a mărilor avea dreptul de a fi onorat alături de zei. Mulţi conducători pretindeau că luptă împotriva pirateriei de dragul binelui public, deşi de multe ori interesul personal era la mijloc. Termenul de ‘pirat’ nu avea însă doar conotaţia de bandit pe mare, ci se folosea şi pentru oponenţii politici care trebuiau eliminaţi.
Spre deosebire de jefuitorii de pe uscat, piraţii aveau avantajul corăbiilor, raidurile lor fiind mult mai periculoase şi de anvergură mai mare. Lipsa unei autorităţi politice bine definite permitea înflorirea activităţilor proscrişilor, mai ales că în decursul războaielor dintre diverse regate şi cetăţi-stat deveneau piloni importanţi în jocul puterii. Multe comunităţi de la coastă recurgeau la comerţ cu piraţii sau la încurajarea acestora în detrimentul altor state. Rhodosul, dependent de comerţul maritim, câştigă multe laude în conflictul cu piraţii cretani, dar statul are resurse limitate. Până la finele secolului al II-lea a.Hr. Roma devine principalul actant în Marea Mediterană.
Continuarea pe historia.ro
