Dacă vrei să îngropi cu fast un concert al lui Roger Waters, arunci peste el jerbe făcute din epitete. Magic. Magnific. Grandios. Extravagant. Fastuos. Tulburător. Impresionant. Şi tot aşa.

Dacă intenţionezi să arăţi oamenilor cît eşti de profund în înţelegerea fenomenului The Wall, scrii despre simbolurile spectacolului. Libertate, totalitarism, big brother, singurătatea&alienarea artistului, violenţă, pace, sărăcie, bogăţie. Şi altele.

Dacă ţi-ai luat doctoratul în Pink Floyd, rişti să observi fisuri la îmbinările Zidului - el, Roger, parcă nu mai are timbrul tăios din tinereţe, armata de chitarişti destoinici de lîngă nu transmit emoţia originară propagată de Fenderul alb-roşu al lui David Gilmour, celălalt “eu” al trupei-mamă/tată. Başca amănuntele că mesajul politic prevalează cîteodată mesajul muzical, iar porcul înaripat şi avionul de vînătoare care planează deasupra publicului miros puţin a simbolistică vetustă.

Dacă totuşi ai venit la concert eliberat de toate aiurelile astea, de clişee elitiste, de snobism postfloydian, de lucrurile pe care le ştii şi le-ai ascultat despre el ori despre ei, ceilalţi, scăpat din încercuirea lui prea mult Wish you were here şi mult prea mult Comfortably Numb, atunci ai şansa unică de a te întîlni cu Roger Waters. Waters, parte a poveştii Floyd. Răzvrătitul Roger Waters dincolo de Floyd, ieşit vindecat din spatele zidului pentru a spune lumii, în felul lui abraziv, că nu s-a săturat să cînte, să ţipe şi să alerge pe scenă. Că se bucură, deşi nu o recunoaşte. Că iubeşte ce face. Că a rămas tînăr. Şi chiar a rămas. La 70 de ani, este sprinten ca un adolescent şi vînos ca un marinar. Peste toate, privirea de la sfîrşit, privirea aceea de un albastru oţelit înmuiată la vederea celor 50.000 de oameni care veniseră nu să-l aplaude pe Roger Waters, ci să-şi trăiască alături de el visul din tinereţe. Sau visul adol