Din cînd în cînd, ne aducem aminte de „valorile nevalorificate“ ale României. Mai ales sezonier, cînd ne revoltăm, vorbind patriotard despre zonele turistice. Despre ce ar fi putut fi şi nu e. Fie că vorbim de munte, de staţiuni termale sau de litoral, totul scîrţîie. Mass-media se aruncă şi ea, cu voluptate, în descoperirea neregulilor din turismul românesc. Bineînţeles, estival, căci în afara celor cîteva luni de vară, apatia se aşază liniştit peste revoltă.
Mai rar, dar se întîmplă, ne minunăm de răsunetul pe care tradiţiile româneşti îl au peste graniţă. Ne simţim orgoliul periat de reportaje britanice despre „wild Romania“, în care Prinţul Moştenitor al Marii Britanii ne promovează ţara, în doar cîteva minute, mai abitir decît au făcut-o toţi miniştrii şi politicienii noştri de peste 20 de ani încoace. Se lansează, cînd şi cînd, discuţii despre meşteşuguri pierdute sau cele pe cale să dispară. Despre obiceiuri uitate. În mediul comercial a devenit chiar o modă promovarea diferitelor produse prin apelativul „tradiţional“. Dar toate astea se întîmplă la suprafaţă, la nivelul teoretic.
Ce se întîmplă practic? Este oare îndeajuns să discutăm şi să ne minunăm? Şi dacă vorbim despre „valorile“ tradiţionale, cît de autentice ne mai sînt, pînă la urmă, tradiţiile şi care ne mai este relaţia cu acest trecut identitar – probabil singurul neatins de comunism?
Nimicuri contra artifacte
DE ACELASI AUTOR Noul puzzle românesc Cartea de bronz Cu cartea pe insulă Cealaltă faţă a României Mi se povesteşte cum, într-o zi, o precupeaţă a poposit într-un sat. Căra cu ea cîteva desage pline ochi cu prosoape chinezeşti, din acelea colorate şi fără pic de bumbac în ele. A bătut precupeaţa la o uşă, i s-au deschis zece. Propunea un schimb: prosoapele noi, contra ştergarelor vechi. În cîteva ceasuri, cam toate lăzile de zestre ale femeilor din satul respectiv
