Aproape de lume şi de civilizaţie trăiesc sătmăreni pe cât de simpli, pe atât de puternici. În zone la doar câţiva km de oraş, găseşti familii de gospodari cu obiceiuri bine împământenite. N-au nici măcar curent electric, dar s-au resemnat cu gândul şi se luptă doar să-şi păstreze normalitatea. Vă invităm într-o călătorie în trecut – cătunul Dobrihat, la numai 20 de kilometri de Satu Mare.
La doi paşi de drumul naţional Satu Mare- Baia Mare, după ieşirea din Ciuperceni, există o mică aşezare: Dobrihat, un cătun cu 13 case. Doar trei mai sunt locuibile, iar familiile care au mai rămas acolo trăiesc şi azi ca în evul mediu, în noroi şi întuneric. Cei şapte copii mici care locuiesc în această aşezare, uitată de lume, abia reuşesc să mai frecventeze grădiniţa şi scoala, din cauza lipsei banilor.
Oamenii de aici au ajuns la limita răbdării şi-au pierdut încrederea atât în autorităţi cât şi în politicieni. Oamenii susţin că în timp ce ei sunt duşi cu vorba pe alte străzi din alte zone, unde locuiesc la fel, doar câteva familii, a fost introdus curentul. Este cazul familiei Belbe. De zonă din comuna Turţ, cei mai în vârstă membri ai familiei, Vasile şi Marica, şi-au cupărat teren la Dobrihat prin anii ’70, când cătunul era locuit de mai multe familii. S-au descurcat cum au putut. Şi-au cultivat 50 de ari de teren cu de-ale gurii. Cu asta au noroc că au ce să bage în gură. Alături de cei patru copiii au lor, au trăit zeci de ani în astfel de condiţii, până ce trei dintre copii şi-au luat inima-n dinţi şi au plecat în străinătate, pentru a câştiga un bănuţ. Băiatul cel mic, Gheorghe, a rămas în schimb alături de părinţi, de soţia sa şi de cei doi copii, la Dobrihat, unde trăiesc şi în ziua de azi, alături de cei în vârstă. Soţia tânărului stă toată ziua acasă, are grijă de cei doi copii. El pleacă de multe ori cu săptămânile prin ţară, ca să câştige pâinea copiilo
