Vă spun sincer că m-a bucurat decizia premierului Ponta de a o alege ca ministru al Transporturilor pe Ramona Mănescu.

Deşi mulţi s-au grăbit să conteste numirea în această poziţie a dnei Mănescu, invocând lipsa de experienţă în domeniu, eu cred că domnia sa are capacitatea de a schimba mentalităţi şi modalităţi de lucru într-un minister anchilozat în vremuri, aşa cum este cel al Transporturilor. Cu siguranţă avem nevoie de politicieni tineri, entuziaşti care să mişte lucrurile şi să schimbe paradigmele învechite care au guvernat şi încă guvernează România. Până la urmă un ministru nu trebuie să fie expert în domeniul pe care-l păstoreşte. Pentru asta are consilieri şi secretari de stat. Un ministru trebuie să aibă viziune, să ştie să ia decizii la timpul potrivit şi, cel mai important, să aibă dorinţa reală de a lăsa ceva în urmă, de a face ceva şi în interesul cetăţeanului, plătitor de impozite, şi nu numai în interesul camarilei de partid. Ramona Mănescu este în PNL de la 18 ani, a fost europarlamentar şi a văzut ce înseamnă să faci politică la cel mai înalt nivel în Occident. Asta mă face să cred că modalitatea domniei sale de a gândi şi de a acţiona este diferită de-a sforarilor de Dâmboviţa care sălăşluiesc în subteranele politicii româneşti. Pledoaria mea pentru Ramona Mănescu este de fapt pledoaria pentru o generaţie. Pentru o generaţie de politicieni de care România are nevoie pentru a se aşeza pe un drum unde şpaga, clientela de partid, băieţii deştepţi, contractele mânărite, licitaţiile trucate, corupţia, incompetenţa să fie pe cale de dispariţie. Veţi spune că Ramona Mănescu nu ajungea în veci ministrul Transporturilor dacă nu era soţia lui Rareş Mănescu, actualul primar al Sectorului 6 (care fie vorba-ntre noi are restanţe mari faţă de locuitorii din sector) şi bun prieten cu Crin Antonescu. Nu ştiu dacă acest aspect a fost decisiv în nominaliz