Satul Corbi, Argeș, România abisală.

Hoinăresc prin adâncurile comunale cu un batiscaf Logan de culoare roșie, navigând orbește în pâcla sufocantă a nopții de august. Îmi ies în cale tot felul de creaturi misterioase, pâlpâiri fosforescente ale unor priviri venite din bezna adâncurilor, de peste câmpuri, din văi tulburi, din livezi fantomatice. Numai că, în loc să intru în istorie descoperind vreun animal abisal încă neștiut de știință, farurile Logan-ului îmi dezvăluie specii banale – cățele scheletice cu țâțele târâș prin țărâna drumului, cai deșelați și un urs ce tot apare și dispare în noapte, fugărind fără chef un vițel rătăcit. Ies cu Logan-ul la suprafață, chiar în sat, în haloul de lumină scursă prin geamurile unui „non-stop”, acolo unde mai era oprit un BMW Break, plin de boarfe și alte nimicuri, cu numere de Germania. De lumea tăcerii s-a ales praful, în jur cântă greierii ca nebunii și undeva în vale se tânguie maneaua unei nunți cu scandal. Intru în prăvălie misterios, cu aer de căpitan Nemo, iar în spatele meu ușa se închide cu clinchet de clopoțel. Îmi iau o sticlă de apă din frigider și aștept să termine clientul din fața mea, un tânăr cu cercel în ureche și tatuat din greu pe brațe, care a pus pe tejghea un munte de dulciuri.

Curiozitatea vânzătoarei de butic comunal,

obișnuită să „bată” vara în computer doar bere, transformă noaptea fierbinte din Corbi într-o adevărată telenovelă. „Dulciurile e pentru ăia mici, că nu i-am văzut de șase luni”, o lămurește el. Ultima perioadă din viața lui de tată a fost cam așa: Belgia, o lună a produs din buzunare până a mai băgat încă o lună de pârnaie loco, când l-au prins gaborii la treabă în autobuz. După aia i-au dat un pont niște amici din Poienari, cu stagii vechi prin Bruxelles, că e marfă multă la Dublin. „Da' ce-ai făcut acolo?”, l-a întrebat imediat sirena blondă, care ademenea în s