Fie-i îngăduit unui iremediabil fan Pink Floyd, care visează la concertul la care a asistat miercuri seara de aproape trei decenii, să-şi admită slăbiciunea în public: am fost emoţionat până la lacrimi de magnificul show multimedia dat de Roger Waters la Bucureşti, un triumf al muzicii şi o manifestare culturală de referinţă, unică la nivel global.
Pe cât de mult sunt inspirat de muzicianul septuagenar care ne-a sedus comunicând cu noi, mostră de politeţe britanică, într-o română căznită (dar oricum mai curată decât a puştilor evocaţi de taximetristă după concert, care nu ştiau la ce aveau bilete şi nici ce hituri are Waters ăsta!), pe atât am rezerve faţă de omul politic Waters. Bun, mie nu-mi plac politicienii şi nici cei care se mărturisesc atei. Nu-i condamn, să fie sănătoşi, dar nici nu mă dau în vânt după ei.
Cred însă că e un strop cam ciudat să condamni terorismul de stat la nouă seara, după ce te-ai întâlnit câteva ceasuri mai devreme cu omul de stat Valeriu Zgonea. Or, acesta e exponentul unei coaliţii teroriste, care, pesemne profitând de somnul adânc al unuia dintre preşedinţi, îşi lasă cetăţenii să moară de râs de fiecare dată când e uns un ministru.
Sigur, Waters e un politician atipic, în rând cu fraţii şi surorile din familia Rock and Roll, cum îi place să zică. Atunci când foloseşte însă, în nume personal, această sintagmă pentru a îndemna la boicotarea culturală a Israelului, spre deliciul activiştilor pro-palestinieni de la The Electronic Intifada, ceva sună fals. Pe meleagurile celor cărora le ia partea, presupunând prin absurd că ar fi vreodată invitat să concerteze în Gaza, să zicem, Waters ar avea mici dificultăţi când ar zbura mistreţul gonflabil pe guşa căruia e desenată Steaua lui David. În plus, din cele mai vechi timpuri, localnicii au obiceiul să întâmpine orice zid cu o ploaie de pietre.
Deopotrivă, e trendy să co
