Din tinereţea mea comunistă, am păstrat în memorie două îndemnuri populare, aparent în opoziţie, dar, de fapt, perfect complementare: „La muncă, nu la-ntins mîna!“ şi „Munca în exces duce la deces.“ Ce e drept, la vremea aceea, banii trebuiau cîştigaţi din muncă, orice fel de muncă, pentru care nu era obligatoriu să fii pregătit în vreun fel, dar era musai să fii salariatul statului, altfel riscai să fii declarat parazit şi să... na, că nu mai ştiu ce trebuia să păţeşti. Şi, pentru că înţelepciunea populară orală decretase că excesul în muncă poate fi fatal, era normal să ne menajăm, făcînd în aşa fel încît salariul, primit sub formă de sume mai mult simbolice, să curgă chenzinal, indiferent de efortul – îndeobşte minim – depus.

Recent, mi-a atras atenţia cineva că, în vremea aceea, propaganda oficială folosea termenul muncă, în timp ce noi, oamenii neoficiali, spuneam că ne ducem la serviciu sau eventual la lucru; în schimb, astăzi, toată lumea spune merg la muncă sau merg la treabă. Recunosc că este o simplă observaţie directă, neverificată statistic, care, însă, susţinută de o sumară analiză etimologică, poate da seama despre o diferenţă şi o schimbare profundă de perspectivă. Aşadar, majoritatea dicţionarelor limbii române consemnează: „munca“ (din slavul monka) înseamnă activitate, strădanie, dar şi calvar, canon, caznă, chin, durere, încercare, pătimire, schingiuire, suferinţă, tortură; „treaba“ (din slavul treba) înseamnă deprindere, nevoie, obişnuinţă, ispravă, dar şi strădanie, efort; „serviciu“ (din latinescul servitium) înseamnă funcţie, post, slujbă, dar şi ajutor, folos; „lucru“ (din latinescul lucrum) înseamnă obiect, materie, unealtă, meşteşug, dar şi faptă. Rezultă, de aici, că munca este percepută ca o activitate grea şi obligatoriu neplăcută, iar treaba ţine mai mult de rutină, ceea ce nu implică un efort mai mic. Spre deosebire de aceste