În discursul public românesc, etichetările morale negative sînt aplicate fără ezitare, în situaţii conflictuale, de ceartă şi atac: aşa aflăm, pe rînd, de la adversarii oficiali sau de la moderatorii înverşunaţi, că diverşi politicieni sînt hoţi, criminali, corupţi, trădători etc. Acuzaţiile sînt, în esenţă, simple insulte, exprimînd o stare subiectivă de nervozitate şi dispensîndu-se suveran de dovezi; aparţin, ca şi generalizările (toţi fură, guvernanţii sînt nişte criminali etc.) unui registru hiperbolic. În mod paradoxal, însă, cînd o anumită persoană ajunge să fie nu doar anchetată, urmărită şi judecată, ci chiar condamnată definitiv, adjectivele etice sînt ocolite cu pudoare, se instalează în mass-media o respectuoasă corectitudine politică. Se spune doar că respectivul a fost condamnat pentru furt, dare de mită, primire de mită, abuz în serviciu etc. Formula descriptivă lasă, parcă, o portiţă de ieşire (pe care o deschid larg lungile talk-show-uri de seară): poate că omul nu e vinovat, poate că ne aflăm în faţa unei teribile erori judiciare...

DE ACELASI AUTOR Duduie Amorezat lulea Loază Într-un final A nu face pasul de la o constatare obiectivă, de la o informaţie juridică (de exemplu: condamnat pentru furt) la o etichetare morală (de exemplu: hoţ) poate avea motive diferite. Unele, justificate, sînt de natură religioasă sau aparţin formelor moderne de protejare şi respect al individului: hoţul se poate pocăi sincer şi se poate converti spectaculos (în plan mistic), sau îşi poate schimba total comportamentul, reintegrîndu-se social (în plan profan). Etichetarea morală „pe viaţă“ ţine de un cod al onoarei pe care modernitatea nu-l mai exhibă şi pe care spaţiul românesc pare să nu-l fi exersat niciodată cu mare convingere. În mod dramatic, poate nedrept, dar foarte util pentru buna funcţionare a unei comunităţi, acest cod spune, în esenţă, că onoar