Nu cred că sînt mulţi români care ştiu că există Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei (ISE). Este o instituţie parte a Ministerului Educaţiei, care, conform site-ului propriu, are ca misiune esenţială „cercetarea, dezvoltarea, inovarea şi formarea în domeniile educaţiei şi tineretului“.

În general, dezbaterile despre starea învăţămîntului românesc se ţin cu ministrul de resort, cu Monica Tatoiu, cu politicieni suspecţi, cu profesori irascibili, cu moderatori indignaţi şi cu spectatori plictisiţi. Ideile sînt puţine şi fixe: şcoala românească este un dezastru, tinerii nu învaţă, profesorii copiază la titularizare şi iau mită etc. Despre cauze, probleme, perspective, reforme, proiecte – mai nimic. E greu de priceput de ce învăţămîntul românesc se lasă cercetat de indivizi incompetenţi, cînd are în ograda proprie oameni special pregătiţi în diagnosticare, cercetare, evaluare, proiectare etc. Cum sînt, de exemplu, cei de la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei.

DE ACELASI AUTOR La locul şi timpul nepotrivit Între şansă privată şi normalitate instituţională Bucurii uitate Occidentul e rău, România e bună Pe site-ul instituţiei sînt descrise programe de cercetare, finalizate sau în derulare, avînd subiecte extrem de importante şi actuale: violenţa în şcoli, formarea profesională postuniversitară a cadrelor didactice, abandonul şcolar, discriminarea, responsabilitatea profesională în managementul educaţiei etc. Proiectele lor au titluri seducătoare, pentru orice lucrător în educaţie: „Influenţa capitalului cultural al familiei asupra reuşitei şcolare“, „Responsabilitatea profesorului în formarea moral-afectivă a tinerilor“, „Valorificarea experienţelor de învăţare nonformală în construirea competenţelor-cheie“ etc.

Există, printre altele, şi un raport privind starea sistemului naţional de învăţămînt (analiză efectuată pentru anii 2005-2012), care cupri