Pe zi ce trece am o părere tot mai proastă despre mine. Pe zi ce trece bag de seamă că nu mă ridic la înălţimea morală şi intelectuală a contemporanilor mei pe care, de altfel, nici măcar nu-i merit. Eu, de pildă, dacă aş avea o slujbă plătită cu 6.000 de euro pe lună (plus alte avantaje, la pachet), slujbă pentru care ar trebui să fac act de prezenţă într-o capitală din vestul Europei, n-aş accepta propunerea unei alte slujbe, la Bucureşti, unde ar trebui să muncesc de să-mi sară capacele pentru doar 1.000 de euro pe lună. Cum o astfel de persoană există şi a acceptat schimbarea pomenită e limpede că, spre deosebire de ea, eu sunt un tip meschin, leneş şi comod.

Pe de altă parte, dacă mie mi s-ar propune să fiu înscăunat şef peste drumuri, poduri, podeţe şi coteţe, energie, agricultură, IT, astronautică, hermeneutică etc., aş refuza politicos şi ruşinat, mărturisind că nu mă pricep. Astfel de persoane, care acceptă job-uri cumplit de grele în domenii care le sunt cu totul noi/necunoscute, există. Despre ele citesc mai mereu în ziare, cu umilinţă şi cu veneraţie. Ei bine, spre deosebire de ele, e limpede că eu sunt un tip limitat şi lipsit de anvergură, un om care se rezumă să facă doar ceea ce ştie să facă.

Încă mai mult: am aflat că există persoane care acceptă, pentru binele ţării şi pentru propăşirea ei, atât o diminuare liber-consimţită a salariului cu 5.000 de euro pe lună, cât şi schimbarea unei slujbe cu aromă de sinecură cu una ultra-solicitantă, într-un domeniu despre care nu ştiu nimic. Aceştia sunt oameni exemplari, exponenţiali. Ei ar trebui să ne fie modelele. Către înălţimea spiritului şi a minţii lor s-ar cuveni să aspirăm. Lor le datorăm ceea ce suntem şi ceea ce vom deveni, ei sunt cei care construiesc o lume nouă pentru noi, ceilalţi, pigmeii, care doar o locuim.

Pe zi ce trece am o părere tot mai proastă despre mine. Pe zi