Prima mea vizită în Italia a fost la Perugia, iar acolo, prima casă în care am intrat a fost aceea a Cristinei. O casă veche, agăţată de un zid etrusc şi mai vechi. Prin mijlocul bucătăriei lor cu mozaic veneţian trecea un şir de pietre mari şi lustruite: „un rest de zid etrusc“ – m-a lămurit Cristina. Ea şi soţul ei au pus un meşter vestit să le facă o tipsie de argint de lăţimea zidului şi să o scobească în piatra acestuia. Acolo îşi beau în fiecare zi cafeaua de dimineaţă, fiecare de cîte o parte a zidului: „Asta ne-a ajutat să avem o căsnicie fericită“ – spun ei.
* * *
Toată lumea cunoaşte povestea lui Robinson. Dar puţini sînt aceia care ştiu de existenţa unei prime versiuni a cărţii lui Defoe, pierdută multă vreme şi descoperită recent de un cercetător american, în pivniţele unei universităţi din Japonia. Cercetătorul american a refuzat să facă publică această versiune, dar se pare că istoria lui Robinson a fost, iniţial, alta: după ce l-a găsit pe Vineri, acesta l-a pus să adune piatră după piatră şi să împrejmuiască insula cu un zid înalt. Cînd a fost gata, şi-a ridicat şi un turn de observaţie, de unde a pîndit tot restul vieţii ivirea la orizont a unui catarg de corabie. Dar nimeni nu va şti vreodată ce s-a întîmplat cu adevărat, căci pe acolo n-a trecut niciodată vreo corabie.
* * *
Zidul chinezesc începuse cu mult înainte de Qin Shi Huangdi. În anul 214 î.Hr., acesta a vrut însă să-l prelungească, pentru a se lupta cu nomazii Xiongnu, adică cu hunii. Doar că lucrările înaintau greu, iar războinicii nu mai aveau răbdare. În înţelepciunea sa, împăratul chinez l-a chemat atunci pe comandantul hunilor să-l ajute. Nomazii erau mici, dar iuţi şi foarte pricepuţi, aşa că, în cîţiva ani, zidul a fost gata. Era o construcţie măreaţă, pe care chinezii şi hunii au admirat-o împreună o noapte întreagă. A doua zi dimineaţa, fiecare s-a dus de
