„Om inteligent“, după M. Ralea (v. Scrieri din trecut, II, ESPLA, 1957, pp. 292-294), ar fi „... acela care nu confundă niciodată punctele de vedere“. Urmează nu o demonstraţie propriu-zisă, ci o amintire personală (arhicunoscută, de altminteri), ilustrînd spectaculos confuzia: „Am auzit odată două domnişoare, studente la fizică, discutînd o problemă din specialitatea lor. Discuţia era contradictorie. Una avea argumente, cealaltă nu prea. La un moment dat, cea care nu mai avea ce spune i-a zis celeilalte: – Aşa îmi trebuie, dacă stau de vorbă cu o tuberculoasă!“. Magnifică, în felul ei, riposta e una de o eficienţă care te lasă fără grai, bouche bée. Că nu ar fi un argument, şi ăsta, nu-i totuşi riguros adevărat; numaică este unul „la personă“, un sofism de tip extra dictionem, ce, finalmente, duce la o stupidă ignorantio elenchi. Iar întrebarea ce, acum, se pune e dacă un asemenea (pseudo)argument are de-a face, el, cu logica sau, mai curînd, este de ordin psihologic, emotiv adică, şi, la rigoare, etic? Căci, nu întotdeauna din prostie, confundăm noi aceste „puncte de vedere“, dar, nu o dată, din „deşteptăciune“. Cum ne-o şi dovedesc, cu prisosinţă, ba a(d)vocaştrii, ba politicarzii, ca şi, în genere, ăi de-au să-şi facă din inocentele, în principiu, argumentaţii, ergotaţii, raţiocinaţii ş.a.m.d., o pîine sau o armă, o meserie foarte lucrativă sau, baremi, o pasiune de natură să le satisfacă „pohta de victorie“ în filonichii (i.e. polemici); pînă şi un logician ca Maiorescu (căruia-i aparţine, pe cît cred, expresia „nu este în chestie“, desemnînd, pe înţelesul tuturor, noţiunea tehnică de ignaratioelenchi) avînd să facă, dacă nu sofistică abilă, „paradă“ (v. G. Călinescu, Principii de estetică, EL, 1968, p. 218), la bară sau în parlament, de silogisticele-i aptitudini.

Şi orice logică, oricît de pură (ca matematicile, bunăoară), nu iese altfel decît înjos