Am urmărit schimbul de (pre)judecăţi dintre Paul Cernat şi Nicolae Manolescu, unul ad-hoc, despre care încerc să scriu, însă nu de pe poziţii partizane şi nici măcar, vreau să cred, ideologice în mod explicit. Meritul amîndurora este că polemica nu este defel subîntinsă de vreun partizanat politic, aşa cum prea des se întîmplă la noi. Aş merge mai departe: nu e vorba nici măcar despre o dispută între un reprezentant al „stîngii“ şi unul al „dreptei“. Intenţia mea nu este nici să „apăr“ necondiţionat o platformă la care am colaborat şi la care nu văd de ce n-aş mai colabora, CriticAtac, şi nici să umblu pe vîrfuri pentru a nu trezi suspiciunea revistei România literară, la care de asemenea, colaborez. Încerc doar să deplasez accentul, pentru că mi se pare limpede, nu de ieri, de azi, că două grupuri de intelectuali, cel din care face parte Nicolae Manolescu şi cel din care face parte, marginal, Paul Cernat (şi tot marginal, dar în alt fel, şi eu), se află în ceea ce se numeşte diferend (după Lyotard: diferendul este un conflict care nu poate fi tranşat în mod echitabil în lipsa unei reguli de judecată aplicabile celor două argumentări în prezenţă). Mi se pare că un schimb între cele două părţi este imposibil în primul rînd din pricina unor deprinderi, să le spunem culturale, diferite, în care experienţa de viaţă şi de bibliotecă a fiecărui locutor are prea puţine puncte de contact cu experienţa celuilalt.

Nicolae Manolescu face mişto de o mînă de tineri „stîngişti“ În lumea noastră globalizată, în care se citeşte mult pe Internet, mult în engleză, mizele unui discurs cu bătaie teoretică nu mai pot fi naţionale. Pentru a susţine o polemică teoretică, astăzi, nu mai poţi ignora fluxuri de informaţie altădată absente, fără ca propriile experienţe să rămînă în umbră. Experienţa de viaţă nu poate însă, într-un schimb de argumente, căpăta valoare absolută. Este