Din istoria şi arta cărţii româneşti vechi: Gravura de la Buda (1780-1830) (Cluj-Napoca, Editura Mega, 2011, 500 p.) reconstituie, aşa cum o spune explicit titlul, jumătate de secol din istoria gravurii atestate de cărţile româneşti tipărite la Buda, în vremea activităţii celebrei tipografii de pe malurile Dunării. Rolul acestui centru cultural în modernitatea noastră a fost reconstituit cu acurateţe, treptat, de cercetarea istorică, studiindu-se titlurile puse în circulaţie prin efortul cărturarilor şi meşterilor acestei case tipografice, urmărindu- se, în reconstituirile biografice despre corifeii Şcolii Ardelene, anii petrecuţi de aceştia în oraşul Buda şi în ambianţa tipografiei de acolo sau analizându-se alte aspecte co - nexe. De astă dată însă, Anca Elisabeta Tatay – tînăr istoric al artei – abordează curajos şi metodic, într-o cercetare a cărei primă înfăţişare a fost o teză doctorală, un episod din istoria gravurii circulante, cînd nu direct create pentru şi de români. Cu legitimă prudenţă, dar şi cu meritorie modestie, cercetătoarea precizează că în cartea ei „[…] nu s-a dorit o abordare exhaustivă a subiectelor, ci doar atingerea principalelor direcţii preconizate, respectiv acelea legate de istoria cărţilor româneşti vechi tipărite la Buda; de conţinutul lor şi de mesajul transmis din punct de vedere istoric, lingvistic, literar ş.a. sub înrîurirea benefică a Iluminismului, de gravurile cărţilor în discuţie şi de gravorii care le semnează“ (p. 26).

Într-adevăr, urmărind istoria analizelor disponibile ale activităţii budense în materie de carte românească, se poate constata că stăruinţele de pînă acum în explorarea subiectului au fost episodice, mai degrabă discontinue, survenind, nu o dată, în alte contexte, şi nu cu o atenţie specială pentru tiparniţa universitară avută aici în vedere, ceea ce arată că destule completări şi descoperiri m