Satul bihorean în care am ajuns e tot bihorean dar modificările sînt evidente: casele tind spre statutul de reşedinţă sau chiar vilă. Oamenii se întorc din Occident cu bani şi, primul lucru, de care se apucă e o casă care trebuie să ateste seriozitatea şi bunăstarea stăpînului. Casa veche e înlocuită sau renovată şi devine tot mai urbană. Anexe ca garajul, grădina de plăcere în locul grădinii de legume, masa de tenis, uneori pisina şi, întotdeauna, cuptoarele şi grătarele moderne, transformă gospodăria într-o bază de agrement. Oamenii devin, deasemenea, altcineva. Adulţii nu se schimbă prea mult. Toţi păstrează hărnicia şi cultul muncii învăţate de la părinţi. Tot de la părinţi vine consecvenţa lingvistică. Accentul şi lexicul regional de Bihor se revarsă imediat ce oamenii se simt acasă. Singura modificare e utilarea frenetică a gospodăriilor cu aparatură mare şi mică, de la puţuri de mare adîncime la roboţi de bucătărie.

Copiii devin, însă, altcineva. Instinctul lingvistic e deplasat spre limba ţării de adopţie şi, odată cu el, toate referinţele practice. Toţi se întorc, după ce bat mingea, la computerele pe care le-au adus în bagaje. Universul vedetelor de film şi muzică, titlurile cărţilor şi repertoriul şcolar al manulelor şi obiectelor de curs sînt franţuzeşti, italiene sau englezeşti. Locul în care se întorc pentru vacanţe e cunoscut dar devine, la rîndul lui, o referinţă exotică.

Deplasarea masivă a românilor a început în primii cîţiva ani după 1990. Spre deosebire de alte procese noi, aşa numita „plecare la muncă” a continuat an de an, indiferent de situaţia din Europa sau de frămîntările de acasă. La început, migraţia forţei de muncă a părut doar atît: un transfer de braţe de muncă, după toate aparenţele temporar ca orice mişcare socială de conjunctură. Cu timpul, migraţia s-a fixat într-un tipar unic. Pendulările s-au re