Refugii estivale (2)

Mamaia. La sfârşitul lunii august a anului 1971, aveam treisprezece ani (împliniţi cu câteva luni în urmă) şi mă aflam împreună cu părinţii „la mare”. La Mamaia, unde de data asta ajunsesem nu cu un troleibuz supra-aglomerat de la gara din Constanţa, ca-n anii trecuţi, care se târa ca un limax pe bulevardul V. I. Lenin, cum se numea interminabila arteră constănţeană până-n 1990, ci cu o „Dacia 1300” nou-nouţă, pe care ai mei abia şi-o cumpăraseră. Aveam cazare la hotelul „Parc”, cea mai înaltă clădire de atunci din staţiune (sau cel puţin aşa mi se părea mie, cu cele 14 etaje ale ei), unde îi plăcea foarte mult mamei să se răsfeţe, din varii pricini foarte juste: era extrem de aproape de plajă, la nici 50 de metri, era foarte luxos, la restaurantul propriu se mânca foarte bine, dotările erau noi, elegante şi funcţionale, iar lucrul cel mai important, personalul era foarte instruit şi se purta impecabil cu vilegiaturiştii. Ce mai tura-vura, atmosfera era nespus de agreabilă şi civilizată. Iar dacă te „descurcai” (din acest punct de vedere, maică-mea a fost întotdeauna extrem de talentată) – cu alte cuvinte, dacă îi strecurai discret recepţionerului când îţi făcea cazarea, pitită în buletinul de identitate, o hârtie de 25 sau 50 de lei (sume măricele, pentru acele vremuri) şi de restul îi făceai complice cu ochiul sau îi zâmbeai şarmant – căpătai o cameră ţais, cu totul alta decât cea care îţi fusese rezervată pe „biletul de odihnă” (în ciuda anunţurilor aflate la tot pasul, care te avertizau cu litere de-o şchioapă că nu mai sunt locuri de cazare!), de pe a cărei largă terasă-balcon, cufundat în confortabile şezlonguri, admirai nestingherit splendida panoramă a staţiunii. Başca faptul că puteai scruta, până hăt la muchia orizontului, înarmat cu un binoclu, cele două întinderi de apă – la dreapta, marea, iar la stânga, limanul Siutghiol s