Mie mi-e cam frică. De-o parte, văd puterea zdrobitoare. Deja, fac ce vor, cu nesimţire. Vor avea cel mai numeros guvern din istoria democratică a României în timpul celei mai dure crize economice de la al doilea război încoace.
Ponta spune, fără reţinere, că e plagiator şi că va avea miniştri cu dosare penale. E pe cai mari! Mulţumită şi presei penibile care îl vedea ca pe un erou eliberator, desigur.
De partea cealaltă, se conturează o opoziţie caraghioasă de-a dreptul. În faţa unui USL monstrous, marii bărbaţi politici ai opoziţiei fac figură de pigmei jalnici, cărora uriaşul Ponta le-a pictat feţele şi le-a dat un şut în dos să se-nvîrtă spre hazul galeriei.
În prima zi după nominalizarea lui Ponta la funcţia de prim-ministru, am aflat următoarele ştiri despre opozanţi: UDMR nu face opoziţie comună cu PDL, PDL nu face opoziţie comună cu PPDD, care PPDD nu face opoziţie comună cu UDMR. Şi nici cu PDL. Prin urmare, în debila opoziţie parlamentară pe care o vom avea în Parlament, nimeni nu vrea să stea de vorbă cu nimeni. De ce? Pentru că fiecare se crede mai cu moţ decît ceilalţi. Sau pentru că fiecare vrea să se arate puterii cît mai disponibil, gata de luat, fără obligaţii?
Sînt cîţiva şefi ai partidelor de opoziţie pe care îi ştiu bine de tot şi de aceea pun cele două întrebări. Unii sînt prostuţi în orgoliul lor, alţii pur şi simplu de vînzare. Unul, unul singur, e şi una şi alta.
