Acum vreo lună, după un examen, asistam fericit la o discuţie între doi studenţi ai mei. Unul dintre ei îi povestea celuilalt despre o noţiune de geometrie diferenţială peste care dăduse de curînd. Era entuziast, i se băteau turcii la gură, explica pasionat. „Ce frumos!“, a exclamat celălalt – şi ne-a cerut imediat o bibliografie. Trebuie să spun că noţiunea respectivă –conexiune lineară, pentru cunoscători – e una destul de complicată, iar caracterizarea pe care o aflase studentul meu, deşi foarte geometrică, e abstractă şi neintuitivă şi poate părea chiar aridă.

Nu e deloc uşor de înţeles ce au în minte oamenii de ştiinţă cînd numesc „frumos“ un obiect al interesului lor. Are, cu siguranţă, legătură cu emoţia pe care ţi-o stîrnesc plăcerea înţelegerii raporturilor ascunse dintre fenomene, descifrarea unei enigme, contemplarea simetriei, a ordinei şi armoniei naturii – şi includ aici obiectele matematice care, oricît de abstracte, fac parte din natură în măsura în care le pot gîndi şi defini şi în măsura în care matematica nu inventează, ci descoperă ceea ce preexistă. Printre fizicieni şi matematicieni e obişnuită convingerea că o ipoteză/o teorie/o ecuaţie are cu atît mai multe şanse să fie adevărată cu cît e mai simplă şi mai elegantă – mai frumoasă, în definitiv.

Cum ajunge un cercetător să se ocupe de un subiect şi nu de altul? Cum se orienteză? Cred că, dincolo de răspunsurile uzuale (fiecare face, în primul rînd, ce ştie; caută subiecte importante, eventual cu aplicaţii; urmează o direcţie generală, chiar la modă; e curios; e mînat de spiritul de competiţie etc.), contează enorm ca subiectul să-i placă. Frumuseţea e unul dintre mobilurile importante ale oricărui cercetător, din orice domeniu şi se conjugă cu toate celelalte – în privinţa matematicienilor, n-am nici o îndoială. Cu toţii visăm să demonstrăm frumos teoreme frumoase.