În zilele de 6-7 ianuarie 1940, la Veneţia au loc convorbiri între miniştrii de externe ai Italiei şi Ungariei, conţii Ciano şi Csaky. Acesta din urmă prezintă un program minimal şi maximal al revendicărilor. Primul lua în considerare anexarea a 78 000 km pătraţi, cu o populaţie de 4,2 milioane (dintre care 50% români!), celălalt prevedea anexarea a 50 000 de kilometri pătraţi, cu o populaţie de 2,7 milioane.
Cedarea Basarabiei şi nordului Bucovinei creează o adevărată isterie războinică la Budapesta. Adulmecând sânge, conducătorii Ungariei simt conjunctura favorabilă. Războiul cu România e extrem de popular. Deşi simpatizează cu revendicările Ungariei, după ce timp de două decenii România dusese o politică de-a dreptul absurdă prin lipsa de viziune şi pragmatism împotriva Berlinului, Germania consideră România prea importantă pentru a o lăsa pradă unui război.
La 1 iulie 1940 România anunţă oficial că renunţă la garanţiile anglo-franceze din aprilie 1939. La 2 iulie, regele Carol îi scrie personal lui Hitler, insistând pentru „o colaborare mai intimă cu Germania”, întărită eventual de trimiterea unei misiuni militare germane la Bucureşti. La 4 iulie se formează un nou guvern, prezidat de industriaşul Ion Gigurtu, un filogerman recunoscut, având drept Ministru de Externe pe Mihail Manoilescu, un fervent susţinător al corporatismului italian. La 11 iulie, România se retrage din Societatea Naţiunilor....care, de facto, nici nu mai funcţiona! Gesturi slugarnice, tardive.
Hitler îi scrie lui Carol la 3 iulie; Carol răspunde misivei la 6 iulie, primind răspund din partea cancelarului german la 15 iulie. În faţa fofilărilor monarhului, Hitler e foarte tranşant. Cum „revizuirea frontierelor devenise inevitabilă”, ţinea să-l avertizeze pe rege că „orice încercare de a înlătura prin manevre tactice de vreun fel sau altul, pericolele care ameninţă ţara dvs. v
