„Sfîrşit şi descompunere?
E de trei ori de plîns oricine se sperie de aceste noţiuni zadarnice!
e ar urma să se sfîrşească, să se descompună?“
În vara lui 1897, la îndemnul editorului berlinez Samuel Fischer, Thomas Mann, un scriitor tînăr – avea pe atunci 22 de ani – , autor al unui volum de povestiri fără prea mare ecou în lumea literară a vremii, se hotărăște să scrie un roman, și nu orice fel de roman, ci un „roman mare“, după cum mărturiseşte el însuşi într-o scrisoare din acel an adresată lui Otto Grautoff, coleg de şcoală şi prieten: „Dragă Otto, cel mai nou lucru este că pregătesc un roman, un roman mare – ce zici?... Eu însumi nu am crezut, de fapt, că voi avea vreodată curajul pentru asemenea întreprindere. Şi acum, dintr-odată, am descoperit un material…“.
Materialul respectiv a luat, într-adevăr, forma unui mare roman, este vorba despre deja bine-cunoscuta sagă Casa Buddenbrook. Deşi lipsită, în aparenţă, de profunzimile literare, etice şi filozofice ale viitoarelor proze semnate de scriitorul german, Casa Buddenbrook conţine, in nuce, unele teme pe care Thomas Mann nu a ezitat să le dezvolte, mai tîrziu, în romanele şi povestirile sale. Încă din subtitlu, Decăderea unei familii, este anunţată marea temă a cărţii. Intenţia iniţială a autorului a fost aceea de a scrie povestea unui tînăr dintr-o familie de comercianţi, care, sensibil, inadaptat, nu reuşeşte să se conformeze moralei păturii sociale din care provine. Thomas Mann a intuit însă foarte bine că evoluţia personajului său nu poate fi separată de istoria familiei acestuia, dimpotrivă. Astfel, istoria familiei Budden - brook, care se întinde de-a lungul a patru generaţii, a devenit, cu sau fără voia autorului, subiectul principal al cărţii.
Raportul dintre artă şi viaţă
Roman-cronică, tributar realismului tradiţional,Casa Buddenbrook urmăreşte d
