În pericopa evanghelică de astăzi, om a venit la Mântuitorul rugându-L să-i vindece copilul demonizat, care cădea deseori la pământ zbătându-se şi făcând spume la gură, căci diavolul care sălăşluia în el încercase de multe ori să-l omoare. S-a apropiat aşadar omul acesta de Domnul Hristos cu durere, zicând: „«Doamne, de poţi face ceva, ajută-ne, fiindu-ţi milă de noi!» Iar Iisus i-a zis: «De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede»”. Iar acela a dat un răspuns cât se poate de interesant: „Cred, Doamne, ajuta necredinţei mele!”.
Vindecarea fiului lunatic, de la Sfântul Marcu, ne arată un model al felului în care putem să urcăm încă o treaptă atunci când nu mai ştim ce să facem şi chiar ni se pare că nu mai avem ce să facem.
Pe lângă aceste suferinţe şi neputinţe ale tatălui, foarte bine oglindite în cuvintele sale, ele reflectă şi o mare dragoste, dragostea de părinte, care îi dă o îndrăzneală sfântă în a cere cu tărie, aproape a porunci, ca fiul său să-i fie vindecat. Căci, ne spune Sfântul Marcu, apostolilor le zisese să-l vindece pe fiul său, dar Mântuitorului nu Îi cere, ci Îl pune în faţa realităţii: „Am adus pe fiul meu, pe care ucenicii Tăi nu l-au vindecat”. Şi mai avem în aceste cuvinte credinţa – căci acest tată nu este, într-un fel, obraznic doar din durere şi iubire, ci şi din credinţă. Mintea lui va fi gândit: Doamne, Tu ai făcut minuni, ai vindecat, ai trimis pe ucenici să vindece; ei nu l-au putut vindeca, deci vindecă-l Tu.
Mântuitorul îi răspunde pe măsură; pe de-o-parte va adeveri că nu este firesc ceea ce s-a întâmplat, pe de altă parte îl va ridica pe tată la o înţelegere mai adâncă a fiului său, a problemei lui, dar şi a propriei sale probleme.
Mântuitorul, răspunzând lor, a zis: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine”. Puţina credinţă a poporului şi a
