30 august. O zi mai mult decât tristă pentru colegi, familie, prieteni şi pentru toţi cei care au avut ocazia să o cunoască pe Florina Popa. Astăzi se împlineşte un an de când, fără nicio explicaţie, Dumnezeu a considerat că este mai bine ca Flori să urce la Ceruri.
Ziua ce trebuia să fie una a bucuriei revederii, pentru că urma să revină din concediu, s-a transformat în cea mai neagră zi pentru noi anul trecut, cei care lucram clipă de clipă împreună cu Flori Popa. Un telefon ne anunţa că ea nu mai este, că a murit. Cum, de ce - niciun răspuns; singura certitudine era că inima ei a încetat să mai bată.
Un an greu a trecut, un an în care orice amintire cu ea este apăsătoare. E greu să răsfoieşti paginile ziarului şi să-i vezi numele în caseta redacţională scris pe o bandă neagră. La fel de greu este să-i citeşti materialele rămase pe site-ul ziarului, să-i vezi fotografiile de care niciodată nu era mulţumită, despre care întotdeauna spunea că trebuia să facă mai multe, mai bune, mai, mai... Da, era perfecţionistă, nu se mulţumea cu puţin şi ştia că oricând poate face mai mult.
De acolo, din tabloul pus pe unul dintre pereţii redacţiei, ne priveşte zi de zi; noi îi vorbim adeseori, dar, din păcate, nu ne mai răspunde. Flori n-a dispărut o clipă dintre noi. S-a transformat, doar, în ceva intangibil.
Ne e dor de tine, Flori!
