Din 1990 pînă prin ’94, am continuat să merg la Casa Scriitorilor, vila „Zaharia Stancu“, de la Neptun. Dar, ca un făcut, farmecul zburase. Era atîta libertate de jur împrejur, iar noi nu mai reprezentam nicidecum un bastion al intelectualității refractare la vechi. Dimpotrivă, aveam nostalgia nesfîrșitelor partide de whist, a disputelor politice cu limbaj cifrat și a bețiilor cu vin obținut prin intervenții oculte. Aveam nostalgia sectarului lipsit de secta lui (e vorba de secta profitorilor, căci, înainte de ’89, nefiind scriitor cu acte în regulă, mergeam întotdeauna pe rezervarea altcuiva).

Brusc, altă făină se măcina la moară. Poetul Ion Nicolescu sosea în ’91 cu decapotabila și suita (soție, amantă, copii, cameră video și bani căcălău). Tocmai înființase Universitatea Europeană „Columna“ și era rector! Legendele spuneau că îi băgase pe studenți într-un soi de bancă-fantomă, contra sumei (uriașe pe atunci) de trei sute de dolari. Filma de zor, purta haine albe și ochelari de soare mai mîndri decît ai amicului meu Traian T. Coșovei. (Nu-i vorbă, a tocat tot și, pe la sfîrșitul deceniului, circula pe scara unui troleibuz, unde m-a tapat de 50.000 de lei.)

Traian s-a cătrănit rău. Era un arbiter elegantiarum și nu accepta să i-o ia nimeni înainte în materie de modă. Dar aia nu era modă, era tumult! Așa că, la scurt timp, a căzut bolnav, cu febră mare. Îngrijorată, Flavia, soția de atunci, i-a luat temperatura și pulsul. S-a speriat. „Ce, ce e?“ – a întrebat Traian. „Păi, ai puls o sută douăzeci pe minut!“ Iar Traian a răspuns: „Și cît face pe oră?“.

Din 1990 pînă prin ’94, am continuat să merg la Casa Scriitorilor, vila „Zaharia Stancu“, de la Neptun. Dar, ca un făcut, farmecul zburase. Era atîta libertate de jur împrejur, iar noi nu mai reprezentam nicidecum un bastion al intelectualității refractare la vechi. Dimpotrivă, aveam nostal