TERAPIE Andrei Pleşu este de părere că o mai bună folosinţă a muzicii ne-ar putea îmbunătăţi viaţa, punând ordine în confuzia ritmică şi în zgomotul în care ne ducem traiul

Într-o perioadă în care Festivalul „George Enescu“ ne face pe tot mai mulţi să ne gândim numai la muzică, l-am rugat pe Andrei Pleşu să ne spună câteva cuvinte despre această temă. Puţin surprins de cererea noastră, pentru că muzica nu reprezintă domeniul său de activitate, scriitorul a acceptat totuşi discuţia propusă de noi. Iar ceea ce a rezultat este – ca întotdeauna în cazul lui Andrei Pleşu – un adevărat spectacol al inteligenţei şi al elocinţei.

„Weekend Adevărul“: Care e relaţia dumneavoastră cu muzica clasică?

Andrei Pleşu: Trebuie să admit că existau premise să fie mai bună. Am început, în copilărie, prin a lua lecţii de pian. Am făcut asta un an sau doi cu o doamnă foarte apreciată la vremea aceea, doamna Jeniţa Ghiga. La sfârşit de an, aveam şi o serbare, în care fiecare dintre elevii doamnei Ghiga trebuia să se producă cu o piesă învăţată în timpul anului. Cu acest demaraj, ar fi trebuit să fiu mai angajat în domeniu. Or, viaţa m-a dus în altă direcţie, la fel gusturile şi angajările mele profesionale. Muzica a rămas, însă, un acompaniament de fundal permanent. Sunt un om care ascultă muzică cu plăcere şi cu folos ori de câte ori are prilejul.

Ori în cadenţe triste, ori spasmodic

Cum ar putea muzica să ne îmbunătăţească vieţile?

Cred că, de multă vreme, suntem toţi cuprinşi într-un fel de dezordine ritmică. Stăm prost cu ritmul. Vorbim după o ritmică adesea străină limbii române, ne mişcăm aproximativ, respirăm prost, punem accentele prost. Şi, până la urmă, lucrul ăsta strică sufletul. În greaca veche, „a educa“ se spunea „a ritma pe cineva“, a-i da un ritm. Altfel, desfăşurarea unei zile, a unui an, a unei vieţi are un aspect