În trecutul încă recent, dupâ 1989, altfel zis dupa căderea comunismului, Uniunea Europeană a trecut prin mai multe valuri de extindere „la pachet” care erau de fiecare dată un exemplu de optimism politic permanent, la limita utopiei.
Cel mai mare val al extinderii rămâne cel din 2004, cand au fost promite 10 țări, dintre care 8 foste comuniste, plus Malta și Cipru.
Pe atunci, încă se mai credea că extinderea e permanentă, ineluctabilă și limitată doar geografic. Pe atunci încă se mai vorbea despre primirea in UE a Israelului și s-a pus intrebarea de a decide daca Rusia si Marocul nu ar trebui primite, în ideea ca ar face vreodată cerere.
In 2007 au fost primite tot „la pachet” România și Bulgaria, care în 2004 nu fuseseră considerate suficient de pregătite.
In acel moment, iarăși, mai functiona optimismul consistent în a considera ca o țară, desi nu este total pregătită, se poate democratiza total după intrarea in UE.
Exemplele erau Spania, Portugalia si Grecia care, cu toatele, au fost primite in UE imediat dupa căderea dictaturilor respective, ceea ce a accelerat modificarea mentalitatilor si a structurilor lor sociale.
Mai recent, însă, s-a ajuns la ceea ce a fost numit „oboseala extinderii”.
In primul rînd, opinia publică occidentală si-a pierdut orice entuziasm pentru primirea de noi membri.
Criza economică si unele derive politice au arătat ca unele din țările primite „la pachet” nu sint nici pregătite economic si nici chiar atat de democratice.
Apoi, intervine si cazul Turciei. Dupa ce a fost acceptată candidatura acestei țări si s-au inceput foarte serios negocierile de aderare, multi politicieni occidentali au descoperit ca nu ar putea să „vândă” opiniei de acasă ideea primirii in UE a unei țări musulmane cu aproape 80 de milioane de
