Mircia Dumitrescu s-a impus de mult ca unul dintre cei mai mari plasticieni ai României. Un artist mereu dezlănţuit spre toate zările artei, de la desen la grafică şi ilustraţie de carte, până la sculptura lui expresionistă, debordând de emoţie şi tragism. Una dintre realizările eveniment ale lui Mircia Dumitrescu a fost editarea integrală, în facsimil, după o reţetă proprie, a manuscriselor eminesciene. Astăzi, la 72 de ani, artistul pregăteşte încă o sărbătoare a ochiului. O expoziţie uriaşă, în octombrie, la Sala Dalles. O convorbire cu Mircia Dumitrescu, cu apariţia lui agilă şi tandră, este o bucurie pentru suflet. Poveştile sale îţi dezvăluie, voluptos, întâmplări şi personaje ale unui destin exemplar.
În lunca Dunării, la Căscioarele
- Domnule Mircia Dumitrescu, toate marile deveniri încep cu a fost odată... Mai ţineţi minte când şi cum a-nceput basmul carierei dvs. artistice?
- Eu m-am născut în vremuri de război, la Căscioarele, un sat aşezat de Dumnezeu în lunca Dunării, pe malurile unui lac uriaş şi mirific, dispărut de mult, din păcate. Pe atunci, lacul Greaca era plin de mistere. Pe o peninsulă a lui fusese descoperit un templu mic, de ceramică străveche, care apare în toate albumele mari de artă ale lumii. E aşa de straniu, că nici nu-ţi vine să crezi că-i pământean. Când eram eu copil, satul era închis într-o aură de gingăşie patriarhală, care îl ţinea departe de încleştarea gigantică a planetei. În sat erau numai români şi bulgari. Bulgarii se aşezaseră în vale şi se ocupau cu grădinăritul, iar românii stăteau la deal. Dar erau toţi prieteni. Ca dovadă, nu aveau nici o cârciumă în sat. Toţi se întâlneau, stăteau de vorbă şi beau pe treptele primăriei. Şi toţi bărbaţii din sat pescuiau. Lacul Greaca colcăia de mistere, dar şi de peşte. Fiecare casă din sat avea atârnaţi în prispă, ca pe nişte scut
