Acum mulţi ani (cred că 6), pe site-ul celui mai bun ziar al momentului, şefii mă lăsaseră să deschid un blog temporar, integral dedicat Festivalului Enescu. Pusesem în colţul paginii de deschidere a site-ului un calendar şi fiecare zi a Festivalului putea fi accesată prin click, deschizîndu-se programul zilei şi o mică ”cronică” a evenimentului pe care o scriam la cald, imediat ce reveneam acasă după concert.

Fireşte, asta presupunea că merg absolut în fiecare zi la un concert din cadrul Festivalului şi, imediat ce se termină, vin acasă şi scriu. Ideea unor asemenea însemnări fusese a mea şi avea două elemente de originalitate. Primul consta în faptul că însemnarăile mele erau imediate, spontane, încercînd să păstreze cît mai mult din starea pe care o simţeam în fiecare seară, plecînd de la concert. Nu era nimic căutat şi nimic studiat, nu era o analiză şi nici un exerciţiu critic – era, cel mai adesea, transpunerea în cuvinte a unui fel de înălţare sufletească pe care mi-o producea acea muzică. Practic, a doua zi de dimineaţă, oricine putea citi la prima oră, la cafea, relatarea celor petrecute în Festival, zi de zi.

În al doilea rînd, era solidaritatea mea totală cu publicul – ca cei mai mulţi dintre spectatori, nu ştiu notele, nu am antrenament muzical specific, ci doar o imensă dragoste pentru muzică şi o anume experienţă, destul de bogată, a audiţiei. Aşadar, era o ”cronică” a unuia dintre spectatorii obişnuiţi, care se lasă fermecaţi de muzică şi nu caută nici nod în papură şi nici poziţionări strategice în lumea muzicală. Mă feream de clişee, de locuri comune, de wikipedia. Scriam ce simţeam, onest, imediat după ce muzica se oprea. Succesul blogului de atunci a fost peste aşteptări. Şi astăzi mă întîlnesc cu oameni care îşi amintesc acel blog efemer, căci el a trăit doar în zilele Festivalului Enescu din acel an. Reacţiile de pe acel blog, mi-amin