Unii vor strâmba din nas. Da, pute, mai ales acum, vara, dar despre ce să fi scris? Despre politică? Sunteţi siguri că nu era mai rău? Plus că gunoiul este unul dintre cele câteva lucruri care fac diferenţa. Diferenţa dintre noi şi ei, bineînţeles. Pentru noi, gunoiul este ceva oribil, despre care nimănui nu-i face plăcere să discute. Maxim, o ceartă între vecini. De gunoi trebuie să scapi repede, cum, necum, inclusiv ascunzându-l. Evident, sub preş. Sau sub facturile umflate din care fiecare-şi trage partea – patronul, profitul, primarul, şpaga. Pentru ei, dimpotrivă, gunoiul este o problemă de civilizaţie care interesează pe toată lumea, fiindcă toţi participă la rezolvarea ei – şi cetăţeanul şi gunoierul şi primarul. Gunoiul este o problemă de strategie administrativă care se rezolvă prin lege şi prin educaţie, prin cinste şi corectitudine. O adevărată filozofie a convieţuirii.

Am petrecut două zile într-un orăşel din Germania (un orăşel de 100.000 de locuitori, normal), la invitaţia unui nepot care lucrează acolo. Într-o seară, am vrut să arunc la gunoi un păhărel de iaurt. Nu, nu aşa, stai puţin, lasă-mă pe mine!, a sărit nepotu’, de parcă era să dau foc la casă. Avem nişte reguli! Şi a început să spele la chiuvetă toate ambalajele ce fuseseră golite la cină. Acolo, aşa se procedează. Nu numai că se selectează ambalajele – hârtia, la hârtie, metalul, la metal, plasticul, la plastic, dar se mai şi spală, înainte de a fi aruncate. Ştii?, ca să nu mi-roasă, îşi începe nepotul lecţia de gunoistică. Ambalajele trebuie să fie curate, aşa că resturile alimentare din paharul de iaurt, din cutia de pateu sau din borcanul de dulceaţă trebuie îndepărtate sub jet de apă. Să nu se împută în pubelă. Când vin gunoierii, o dată pe săptămână, dacă simt vreun miros nasol, ne reclamă la primărie şi suntem amendaţi toţi locatarii (e un bloc cu opt apartamente), nu conteaz