- Prin verile Bucureştilor de altădată, însoţiţi de amintirile unei maestre a penelului românesc, Wanda Sachelarie-Vladimirescu -
Într-o cârciumioară, la Şosea
- Umbra amintirilor răcoreşte canicula verii. Chiar şi tablourile pictorilor români sunt pline de privelişti ale vechiului Bucureşti, ascuns de vipiile solare într-o vegetaţie luxuriantă. Stimată doamnă, exersaţi-vă talentul de pictoriţă, cu care aţi fost din belşug hărăzită, pentru a descrie verile anotimpurilor care au trecut.
- Cele mai vechi amintiri le am din anii copilăriei, extrem de proaspete şi de pregnante, în ciuda timpului care a trecut de atunci. Canicula alunga lumea din Bucureşti. Oamenii se retrăgeau spre locuri mai ferite de soare - la ţară, la mare, pe la moşii. Marea boierime, câtă mai exista pe atunci, fugea la Paris sau în sudul Franţei, pe Coasta de Azur. Eu mi-am petrecut multe veri în Bucureşti, pentru că sora mea şi cu mama nu suportau căldurile grozave care toropeau Bucureştiul, deci le lăsam pe ele să plece, iar eu rămâneam cu tata, care avea cabinet medical şi nu putea să-şi abandoneze pacienţii. Dar aş minţi dacă aş afirma că sufeream de claustrare şi de căldură, deoarece noi aveam o grădină foarte frumoasă, pe strada Polonă, unde petreceam seri minunate.
- Probabil că oraşul se trezea la viaţă abia pe-nserat, când arborii - nenumăraţi pe atunci - începeau să respire.
- Într-adevăr. Răcoarea serii se răspândea în oraş ca o boare şi lumea se grăbea să iasă pe stradă. De pildă, grupul nostru de prieteni (între care mi-i amintesc pe soţii Coca şi Gheorghe Ghiţescu - medici şi colecţionari de artă) mergea la restaurantul "Pescăruş", în Herăstrău. Preţurile erau mult mai accesibile decât astăzi, iar terasa avea o privelişte superbă spre lac. Acum, este prea astupată de verdeaţă şi nu mai vezi nimic. De altfel,
