- Istoric - nr. 169 / 30 August, 2013 Dupa realizarea Anschluss-ului, la 11-13 martie 1938 (invadarea si cucerirea Austriei), majoritatea oamenilor politici din Europa a intuit ca, in viitorul apropiat, se vor produce evenimente de natura a modifica radical raportul de forte pe continent si, implicit, harta politica in favoarea Germaniei naziste, careia i se daduse mana libera, prin neinterventia, de catre Franta si, mai ales, Marea Britanie, sa-si satisfaca nevoia de "spatiu vital” spre est, in detrimentul statelor succesorale ale fostelor imperii (habsburgic si tarist): Cehoslovacia, Polonia, Romania, Iugoslavia, tarile baltice. La peste cinci luni dupa München inca se credea ca politica de conciliere a Angliei si Frantei atinsese punctul ei culminant. Revenit la Londra, dupa semnarea acordului prin care regiunea sudeta a Cehoslovaciei fusese cedata lui Hitler, premierul britanic, Neville Chamberlain, a facut faimoasa declaratie cum ca, prin intelegerea parafata, s-ar fi pus bazele pacii "pentru timpurile noastre”. Euforia "münchenezilor” s-a prelungit timp de saptamani si luni de zile. La inceputul lui martie 1939, priemierul britanic mai considera ca pentru Europa urma "o perioada de liniste”, in vreme ce Sir Samuel Hoare, ministrul de interne, anunta o noua epoca "de pace si prosperitate”. Pozitia "conciliatorilor” nu s-a modificat nici la 14 martie 1939, cand elementele pronaziste de la Bratislava – actionand, evident, dupa indicatiile transmise de la Berlin – au procedat la proclamarea "independentei” Slovaciei, ce s-a desprins de Cehoslovacia si, dupa cateva zile, a solicitat "protectia” Reichului nazist. Profitand de situatia creata, la 15 martie 1939 Hitler a ocupat Praga, instaurand "protectoratul” Germaniei asupra a ceea ce mai ramasese din Cehoslovacia; Ucraina subcarpatica a fost invadata – tot atunci – de trupele horthyste. Statul liber cehoslovac a i