Anul trecut, cu câteva săptămâni înainte de a începe grădiniţa, am intrat într-un soi de panică. Cum o să-mi las fetiţa singură cu nişte străini pentru atâtea ore?, mă întrebam. Dacă o să plângă, dacă o să se sperie, dacă n-o să vrea să stea? Ce să fac, cum să fac?

Am decis să o duc la grădiniţă înainte de începerea anului şcolar, i-am făcut cunoştinţă cu doamna educatoare, a văzut sala de clasă, i-am explicat că acolo vor fi foarte mulţi copii cu care se va juca, va învăţa multe lucruri noi şi interesante, iar eu voi merge acasă şi voi veni să o iau după câteva ore.

În acea perioadă era fan al lui Pingu, un personaj de desene animate, despre care îmi zicea să-i spun câte o poveste în fiecare seară, înainte de a adormi. Aşa că în fiecare seară îi povesteam cum Pingu merge la grădiniţă şi se joacă acolo cu ceilalţi pinguini, cum surioara lui mai mică rămâne acasă şi ar vrea şi ea să meargă, căci e foarte frumos, dar trebuie să aştepte să mai crească. Şi fetiţa mea era din ce în ce mai nerăbdătoare să meargă şi ea ca Pingu la grădiniţă. În fiecare zi mă întreba dacă mâine mergem la grădiniţă şi îşi punea în spate ghiozdanul cu prinţese.

În dimineaţa când am plecat la grădiniţă aveam amestecate sentimente de frică, mândrie (of, ce crescuse fetiţa mea…!), nerăbdare. Sala de clasă era plină cu mulţi copii care plângeau, se agăţau de părinţi şi nu vroiau să-i lase să plece. Doamna educatoare încerca să-i convingă pe părinţi să iasă pe uşă, astfel încât să rămână cu copiii cărora să le explice ce se întâmplă. Fetiţa mea era zâmbitoare, emoţionată, dar curioasă.

Am plecat acasă cu sufletul strâns şi n-am fost în stare să fac nimic. M-am uitat foarte des la ceas, era prima dată când era cu nişte străini, nu ştiam cum o să reacţioneze. Mă întrebam ce face, dacă plânge, dacă se va duce la baie acolo. Când s-a apropiat ora 12.00, am plec