Înainte de a mă întâlni cu dragostea voiam să mă călugăresc. Trăiam poveştile de iubire ale prietenelor, le respectam visele, dar nu le înţelegeam entuziasmul. Şi iubeam libertatea mea, care presupunea întâi să nu depind de nimeni, să nu trebuiască să planific un weekend, un concediu sau un spectacol cu nimeni. Mă consultam doar cu timpul meu.

Nu am crezut şi nu cred în dragoste la prima vedere. Şi nici nu e cazul în povestea de mai jos. Nu aveam lipici la băieţi, nu mă interesau ca iubiţi, îmi păreau prieteni de încredere. Nu m-a făcut vreunul să sufăr în mod explicit ca să-mi doresc să mă călugăresc, cum se mai întâmplă uneori. Nici nu aveam vreo altă relaţie cu Divinitatea, mai mult decât o are un creştin obişnuit. Dar aşa mă proiectam eu în viitor, în timp ce-mi făceam facultatea şi lucram în presă. Aşa cum unele fete se văd prinţese, altele mirese, altele cu copii, eu mă vedeam în liniştea unei mănăstiri.

Înalt şi cam „mut“

Aveam cam 23 de ani, eram deja la al doilea serviciu şi lucrurile intrau în era digitală. Mai exact, atunci apăreau computerele în redacţii şi implicit în viaţa noastră. Şi deşi nici acum nu am o relaţie foarte apropiată cu computerele (le folosesc, dar nu le înţeleg), pot spune că viitorul meu a fost legat de unul. Ca să-mi scriu textele şi să-mi fac documentarea aveam nevoie să învăţ să umblu la calculator. La departamentul tehnic erau mai multe calculatoare, aduse cu ceva mai mult timp în urmă. Aşa că m-am gândit să întreb acolo dacă vreunul din colegi mă poate ajuta.

S-a oferit să-mi fie „ghid“ un el, un băiat tânăr şi brunet, mustăcios (ca tata, dar nu mi-au plăcut niciodată mustăcioşii), înalt, îmbrăcat cam dezlânat şi cam „mut“. În fine, deşi nu aveam nicio atracţie să vorbesc cu el şi mă îndoiam şi de capacităţile lui de comunicare, am acceptat să-mi arate.

Am povestit puţin, iar la plecare m-a sărut